Capitolul 24 - Keyron cel sincer

1.1K 180 42

      Nu credeam că o să apuc ziua în care Norkdeal nu o să mai fie un mister pentru mine. Majoritatea se mulțumesc trăind o viață simplă și nedreaptă, acceptând cu maximă ușurință toate cuvintele mult prea forțate ca să fie adevărate. Ce e într-adevăr trist este faptul că nimeni nu ar vrea să pornească o rebeliune împotriva Familiei Regale de unul singur, mai ales dacă își pune în joc propria viață.

     Ei bine, nu știu care e motivul pentru care eu am făcut-o. Poate pentru că mi-am dat seama, încă de la bun început, de interesul Prințului asupra mea și am profitat de el cum a profitat și el de mine, în egală măsură. Poate de asta nu sunt singura care a făcut asta. Diferența dintre mine și toate celelalte fete care au încercat să-i fie alături lui Keyron este aceea că eu nu am eșuat și nici nu o voi face.

     În acest moment, adevărul e în mâinile mele.

     — Stai jos, Avril, rostește Keyron şi, pentru o clipă, vreau să mă opun, să-i spun că nu mă aşez până nu-mi va răspunde la toate întrebările pe care le am.

     Văzând că ezit, Keyron îşi subliniază ordinul prin a gesticula spre scaunul de la pian, obiect ce-mi aduce aminte de imaginea formată în mintea mea când am citit jurnalul. Mă apropii de el şi îmi mişc delicat vârfurile degetelor de-a lungul suprafeţei negre, lustruite.

     — Am recunoscut camera din jurnal, dar nu am ştiut că era a lui Julio, spun eu şi mă aşez fără să-l privesc pe Prinţ, rămânând hipnotizată de instrumentul din faţa mea şi, totodată, încercând să-i evit privirea feroce, care așteaptă să vadă ce altceva am mai dedus de una singură.

     — Nici că e fratele meu şi al Irenei nu știai, spune el, însă nu-mi arăt acea puţină suprindere pe chip, căci bănuiam asta deja.

     Chiar Regina mi-a dat ultimul indiciu care m-a condus spre concuzii.

     — Când am găsit jurnalul cu scrisoarea în bibliotecă nu am știut, recunosc eu. Dar când Legend mi-a invadat gândurile, mi-am dat seama ca voia o informație pe care încă nu o aveam. Știa că trebuia să fiu pusă în temă cu orice vrei tu să faci ca să îți fiu de folos…

     — Motiv pentru care nu ți-am spus multe, Avril.

     — Şi continui să nu-mi spui, ridic eu vocea, neputând să mă mai abțin. Trebuie să aflu unde sunt Theo şi Cole pentru că știu că ei nu m-ar fi lăsat in urmă, strig din nou.

     — Fraţii tăi sunt bine, mă supune el la tăcere de îndată. Mult mai bine decât o sa fim noi vreodată dacă nu reuşesc să fac ceea ce trebuie făcut.

     Pentru o clipă, am impresia că văd un licăr de tristeţe, de vulnerabilitate, în ochii lui Keyron, înainte să-şi mute privirea în altă parte. În trecut, m-ar fi uimit mai mult decât orice, dar am ajuns la un punct în care nimic nu mă mai uimeşte. Poate de aceea am şi acest curaj, această încredere în mine pe care aş fi considerat-o nebunie înainte de toate, ce mă face să spun cuvintele pe care le-am avut în minte în ultima vreme. Mă ridic de pe scaun și execut câţiva paşi fermi spre el, determinându-l să se uite iar la mine.

     Și, cu acele pupile care se micșorează și se măresc neîncetat, îi spun pe un ton jos, pe care nici măcar eu nu-l recunosc:

     — Ştiu că nu ai ucis, Keyron. Ştiu că nu eşti un criminal şi că toate Visătoarele care nu s-au mai întors acasă au murit din alte motive. Nu ştiu care, mărturiesc eu, dar o să-mi spui dacă vrei să te ajut mai departe. Pentru că nu putem să stăm aici în timp ce totul e distrus. În timp ce totul moare.

     Acel licăr apare din nou. Ce este? Furie? Dezamăgire? Neputinţă?

     Contează?...

O zi în plusCitește această povestire GRATUIT!