Capitolul 9 - În fața Diavolului

1.2K 225 72

     Se spune că toată lumea știe cum e să iubești necondiționat o persoană. Să stai umăr la umăr cu ea și să o sprijini când se clatină, nu-i așa?
Dar asta nu e iubire, ci doar prietenie. Să iubești înseamnă să-i dai aripile tale, chiar dacă el sau ea le-ar putea sfâșia atât de crunt, încât penele albe s-ar transforma în praf de stele.
Sau să-i dăruiești luna și soarele, chiar dacă, pentru tine, nu va mai trece nici măcar o zi în plus.

     Exact asta am simțit când Cole a rămas în siguranță, deși sunt absolut sigură că sentimentul nu a fost reciproc, dat fiind că nu doar eu am auzit vorbele Irenei.

     Prințul vrea să discute în prezența mea, iar gândul ăsta apoape ma îndrumă să mă sinucid. Însă sunt mult mai puternică decât s-ar putea crede, iar eu sunt conștientă de asta. O să fac ce pot eu mai bine. O să fac ce am făcut până acum. O să mă ascund din nou în spatele măștii mele din porțelan, fără să-mi fie teama că s-ar putea sparge în orice clipă. O să-i mint pe toți până la ultimul dușman și mă voi întoarce acasă, pe Pământ, împreună cu Theo și Cole.

     — Să nu-ți ridici privirea în fața lui Keyron, Avril. Nici măcar atunci când te întreabă ceva, a spus Irene tare. Poate e fratele meu, dar nici măcar eu nu-l pot comanda.

     Rochia roșie, împopoțonată și greoaie, o încurcă la fiecare pas pe care îl face, dar nici de-a naibii nu ar încetinii ca să o pot ajunge din urmă.

     Oricum nu vreau să încerc. Între noi se află o Gardă, iar cealaltă e în spatele meu. Presupun că Irene nu acceptă copii de la Periferii care să meargă alături de ea. În lumea asta, eu sunt cea inferioară.

     Dacă nu aș sta atât de aproape de Gărzi, încât să le pot vedea crăpăturile și minusculele șuruburi, aș crede că sunt doar două femei înalte, brunete și obișnuite. E incredibil cât de mult au copiat oamenii, având propria lor inteligență. Fiecare os. Fiecare mușchi. Fiecare gest.

     Acest gând mă îngrozește mai rău decât Theo când râde. Și, credeți-mă, Theo nu râde niciodată.

     Ieșim afară, traversăm grădina, iar harta lui Cole îmi apare în fața ochilor. Cred că mergem în cealaltă parte a Palatului, în locul băieților.

     Și, la scurt timp, realizez că am dreptate. De după colț răsar copaci înalți și puternici, cu drumuri din nisip și pietriș încălcindu-se în jurul lor. Nu mai este nici măcar o urmă a florilor frumoase, colorate, parfumate.

     Aici miroase a sânge și moarte.

     Îmi e din ce în ce mai greu să înaintez, însă nu mă opresc din mers. Câțiva băieți își întrerup antrenamentele, pe care nu am timp să le studiez mai bine, pentru a-și pleca privirea când trece Irene.

     Unii mă privesc de parcă mi-ar spune că trebuie să fiu puternică, alții îmi aruncă milă, ca și cum aerul pe care-l inspir e și ultimul.

     — Gărzi, lăsați-ne singure, dă ea ordinul și roboții nu așteaptă să o spună și a doua oară.

     Ajungem în fața unor trepte, iar interiorul acestei părți arată asemănător cu celalalt, doar că mai sumbru.

     Ferestrele sunt mai fumurii și podelele mai largi. Coridoare reci și singure.

     Peste puțin timp, pășim într-un cadru extrem de familiar mie. Ferestrele mari, curate de-a lungul pereților și podeaua din marmură, lustruită, îmi spun ceva important. Sunt atât de distrasă de aceste aspecte, încât nici nu-mi dau seama când Irene bate politicos în ușă. Un ceas maiestuos stă blocat la ora doisprezece deasupra ei.

O zi în plusCitește această povestire GRATUIT!