Prolog

2.9K 361 196

   — Avril Rivera, tună vocea Prințului, dacă tu nu ești o dilemă, atunci nu știu cine altcineva este!

   Agil și în toată splendoarea sa, Keyron își îndreaptă spatele când părăsește scaunul cu spătar înalt și moale, în nuanțe de roșu închis și galben, înaintând cu pași grei, până în dreptul meu. Înălțimea lui mă domină din toate punctele de vedere și mă privește insistent de sus, într-un mod cât se poate de superior.

   — De ce nu mi-ai spus? întreb aproape în șoaptă și mă miră faptul că, de această dată, cuvintele nu mi s-au mai blocat pe vârful limbii.

   Expresia lui se schimbă, lucru ce-mi dă de înțeles că nu știe din prima la ce anume mă refer. Inima îmi bubuie în piept, de parcă se află în galop și stă, inevitabil, să explodeze. Apoi, mulțumesc Domnului că rezist tentației de a înghiți în sec, așa cum îmi cere, cu disperare, gâtul uscat.

   Mă întreb dacă arăt atât de speriată la fel cum mă imaginez eu.

   — Spune-mi, domnișoară Rivera, ce anume nu ți-am spus? își reglează, printr-o încercare batjocoritoare, vocea.

   — Adevărul, am reușit să îndrug. Despre Norkdeal.

   — Adevărul? întreabă pentru sine, apropiindu-se.

   Strâng în pumni materialul rupt al rochiei mele albe de mătase și-mi umezesc buzele, gest pe care Keyron îl urmărește imediat.

    — Ah, acel adevăr, recunoaște în cele din urmă. Îmi pare rău, Visătoareo, dar, din păcate pentru tine, nu există niciun adevăr pe care tu ar trebui să-l știi.

   — Dar frații mei? schimb rapid subiectul. Nu o să reușesc să obțin vreo confirmare din partea lui niciodată, dacă o să continui așa. Ei vor ști că încă trăiesc și...

   — Frații tăi știu că ești moartă, mi cielo*. Și, spre binele lor, roagă-te să nu caute răspunsuri mai mult decât au făcut-o până acum.

   Mâna mi se ridică involuntar deasupra capului, odată cu lacrimile ce-mi înțeapă ochii, ca mai apoi să se avânte spre obrazul său.

   De unde acest curaj?

   Încheietura îmi este prinsă în ultima secundă și strânsă cu forță, făcându-mă aproape să scâncesc de durere.

   Puterea aceasta — când el îmi amintește ce sunt cu adevărat, prin simpla sa prezență, pune stapânire pe mine, furia învăluindu-mi temerile într-un glob impenetrabil de cristal.

   Își smucește brațul în dreptul șoldului său, odată cu mâna mea, spațiul pe care îl pusesem până acum între noi micșorându-se în câteva clipe.

   — Atenție, Rivera. Te transformi într-un șarpe care își înghite propria coadă și nu mai ești atentă la cel veninos de lângă tine.

   Degetele lui slăbesc strânsoarea încheieturii mele, care deja s-a înroșit, dar nu intenționează să o elibereze.

   — Ploaia cade peste toți în mod egal, mârâie el. Însă tu atragi și furtuni asupra ta, Avril.

   Privirea lui Keyron cade spre partea de jos a feței mele palide — sau presupun că așa arată — și, printr-o singură mișcare, aerul de printre buzele sale se răsfiră peste ale mele, fiind la câțiva centimetri de ele.

   Exact în momentul când ușa se trântește și zdruncină ecoul încăperii.

   Exact când Regina pășește înăuntru.

   Și, de această dată, nu mai am scăpare din ghearele ei.

*mi cielo = cerul meu (lb.span.)

O zi în plusCitește această povestire GRATUIT!