Capitolul 23 - Cea mai mare dilemă

1K 173 39

     Am un moment în care am impresia că o să leșin. Acea mică încredere pe care o căpătasem în Keyron s-a evaporat de zici că nici n-a existat vreodată. Cad în genunchi și îmi las spatele moale lângă salteaua patului, citind din nou bilețelul. Spre dezamăgirea mea, aceleași cuvinte negre, scrise de mână, stau înghesuite în fața ochilor mei.

      Nu știu ce are mai mare efect asupra mea: faptul că Prințul minte întreg Norkdeal-ul, ori faptul că mă minte pe mine.

      Oricare ar fi, problema principală rămâne aceeași persoană care, de altfel, mă și distruge psihic.

     Când mi-au scăpat lucrurile de sub control atât de rău? Mă simt ca un copil pedepsit și pus la colț pentru simplul fapt că există, trăiește, respiră. Gânduri și posibile întâmplări rele îmi străbat toată ființa, aruncându-mă în cea mai mare și mai adâncă groapă.

      Chiar dacă e cald, ape reci și stranii îmi ciupesc pielea. Mi-aș fi dorit ca durerea fricii să mă atingă în exterior, să-mi provoace răni adânci și sângeroase, dar, din păcate, singura durere pe care o simt provine din suflet. Pe aceea nu am cum s-o mai vindec.

     Mă ridic imediat. Pun mâna pe o rochie subțire de mătase, albă, și mă îmbrac repede. Îmi este suficient. Nu pot să mai suport toate minciunile și să lupt singură pentru Norkdeal. Nu pot să iau viața copiilor în mâinile mele și să o distrug pe a mea, căci ceilalți sunt mulțumiți să trăiască în neștire.

     Din acest moment, sentimentele mele sunt oprite.

     Nici nu bag de seamă când străbat drumul pe care am venit și nici când ajung în partea de Palat al băieților. În ultimul timp, încep să visez și să-mi imaginez lucruri, de zici că intru în transă și mă teleportez. Băieții se luptă din nou unii cu ceilalți, întrerupând orice activitate când trec printre ei.

     Când mă apropii de ușa prin care am mai trecut de câteva ori înainte, observ o figură ieşind din clădire, dar recunosc persoana abia când înaintează mai mult. În acest moment, ochii mei se măresc, mă opresc brusc, iar muşchii mei - care nu realizasem cât de tensionaţi erau - se încordează şi mai mult. Privesc confuză şi oarecum speriată chipul omului din faţa mea, ai cărui ochi înlăcrimaţi nu par să-şi aibă locul pe faţa determinată şi umbrită de ură a băiatului. Un singur cuvânt se formează pe buzele mele şi îl las liber:

     — Minuet?

     — Îmi pare rău, Avril, dar nu te pot lăsa să treci.

      Vocea mea se pierde inevitabil undeva prin cerul gurii și refuză să coopereze cu mine. Ce înseamnă toate astea? Nu-mi dau seama de ce Minuet, care pare atât de neclintit, își lasă la vedere emoțiile copleșitoare a căror sursă îmi este necunoscută. Nu mi-am văzut niciodată frații să plângă în fața mea. Frații mei. Încă un motiv pentru care mă lupt să ajung la nenorocitul acela.

     — Mă tem că nu stă în puterea ta să mă oprești, îi răspund.

     Pumnii mei strâng rochia atât de tare, încât mă tem să nu mă dezbrac singură.

     — Tremuri, observă el. Își înclină capul într-o parte, privindu-mă ca o pasăre de vânătoare. Întoarce-te în camera ta, spune mai mult ca pe un ordin, decât un sfat.

     Dacă înainte îmi simțeam spatele fierbinte datorită atenției pe care băieții de la antrenament mi-o acordă, acum simt că ard de-a dreptul. Privirea lui Minuet în spatele meu confirmă bănuielile mele.

     Oare ce-și imaginează toți?

      E nebună.
     Cum să-i vorbească așa mâinii drepte a Prințului?
     Sigur vrea să moară.

O zi în plusCitește această povestire GRATUIT!