O zi în plus

Capitolul 25 - Opera fraților tăi

     Mă feresc.
    
     Blochez.

     Atac.

     Blochez.

     Cad.

     Și cad din nou.

     — Ți-am spus că nu ești pregătită.

     — Pregătită? Oh, dar îmi place cuvântul ăsta! Prrregătită, preeeegătită, pre-gă-ti-tă! Cântă cu mine!

     Nu pot să nu izbucnesc în râs la auzul propriei voci hilare când mă ridic de jos, sprijinindu-mă de una din armele de lemn.

     Minuet râde alături de mine. Au trecut săptămâni bune de când l-am auzit râzând cu atâta poftă și chiar îmi place compania sa, care a și devenit, de altfel, un obicei din fiecare dimineață.

     De când Livie s-a dus, programul meu de la răsărit s-a eliberat și am simțit nevoia să-l umplu cu ceva. Acel ceva a condus spre curiozitatea mea bruscă față de antrenamentele băieților. Nu mi-a luat mult să-mi dau seama că Minuet este cel care conduce marea majoritate a partidelor de luptă. I-am cerut să mă învețe și pe mine.

     Când am văzut prima dată luptele marțiale la un carnaval din Nyros, le-am considerat inumane. Chiar credeam că trebuie să fii o adevărată anomalie ca să te poți mișca în acele feluri complicate și grațioase totodată. Ei bine, nu mi-am schimbat gândul.

     — Pentru o fată, ești chiar bună. Știi, băieții nu-și pot lua ochii de la tine când te antrenezi.

     — Pentru un Minuet, ești chiar nesuferit, îi răspund pe același ton jucăuș.

     — Numai cu nesuferirea mea am învățat Kalaripayattu. Dar dacă stau să mă gândesc mai bine la nivelul de nesuferire, cred că ți-ai greșit meseria, Avril.

     — Am vrut să învăt kolthari* pentru că mi s-a părut mai ușor, spun, încercând să ignor faptul că m-a făcut Regina Nesuferiților. Da, așa mi s-a părut, asta înainte să mă antrenezi tu. (*stil de luptă cu bețe din lemn)

     — E doar o scuză pentru că nu poți să îți controlezi bățul, râde el de mine.

     — Scuză-mă că nu sunt Zeița Kalari. Ea te-ar fi făcut praf și fără băț, i-o întorc eu.

     Am aflat că Minuet provine dintr-o țară numită India, unde oamenii au obiceiuri destul de ciudate. Printre ele se află Karipayattu*, cel mai vechi stil de luptă și cel mai tradițional cunoscut de el. Chiar m-am distrat învățându-l. Și, pentru cineva care nu a avut dreptul la distracție la viața lui, mă declar fericită. (*artă marțială cu un impact puternic religios)

     Băieții care se odihnesc pe margini aclamă, mai ceva ca în zilele bune din Periferii, când reușesc să mă strecor — prin-nu-știu-ce-miracol — în spatele lui Minuet și să-l fentez cu o lovitură slabă peste glezne. De dragul clipei mele de glorie, își scapă bățul din mână și se lasă în genunchi, predat.

     — Capitulez, Kalari! strigă el, iar hohote de râs din jur umplu liniștea. Fie-ți milă de un biet războinic!

     Pentru mine, momentul devine unul jenant. Parcă ieri mă luptam cu o Gardă în toată firea, iar azi sunt nevoită să câștig prin capitulare din milă?

     — Capitulează asta!

     Nu stau mult să mă gândesc înainte să-mi arunc bățul în capul lui, răsunând în gol.

     — Știam că nu e nimic acolo, spun eu. Se aude până și ecoul!

     Câțiva băieți mă aprobă și mai amuzați, iar alții aleg să nu spună nimic, dar zâmbetele lor vorbesc de la sine.