Capitolul 6 - Un spirit eroic

1.5K 246 96

Am pus alineatele și diacriticile de mai multe ori... sper să rămână așa.

      Când ești depășit de situație, ce variante ai?

      Să stai pitit într-un colț, lovit de umbrele nemiloase, să pleci capul, căci cel plecat nu e tăiat de sabie, să îndrăznești să mai faci un pas, în speranța că în față nu e nicio prăpastie.

      Sau să înduri, precum cei puternici, să te lupți, zbați și să strigi, cât te țin plămânii, că soarele va răsări și pentru tine, la fel de celest, ca și până acum.

      Cu o mișcare bruscă a degetelor, închid cartea groasă, cu pagini rupte și îngălbenite, apoi o așez înapoi pe raft, cu mâinile tremurânde.

      Stomacul mi se strânge la fiecare mișcare pe care o fac și e prima dată când nu e din cauza foamei. Privesc în gol, de câteva minute bune, podeaua. Mă simt de parcă oasele mele sunt construite din porțelan; atât de fragile, atât de grele.

      Urletul vântului de afară nu mă mai liniștește, așa cum o făcea de obicei. Nu-mi calmează bătaile inimii. Nici măcar nu pot continua să citesc.

      E precum un basm, o făcătură.

      — N-o să pleci, spune Cole, odată intrat în cameră. N-o să pleci, Avril. Nu te îngrijora...

      — O faci tu și în locul meu, se pare.

       Cole nu pierde timpul: își desparte brațele și mă cuprinde strâns. Dacă nu l-aș cunoaște, aș spune că nu plânge. Dar, bineînțeles, simt lacrimi cum cad pe umăraul meu, apoi o iau la vale pe braț, în jos.

      Îmi așez palma pe spatele lui, iar el mă strânge și mai tare.

      — Nu pot să cred una ca asta! E ceva necurat la mijloc, zice răspicat și se desprinde, pentru a suta oară, de mine. Vor să te atragă în capcană. Sunt sigur de asta...

      Se trântește pe marginea patului și aproape răstoarnă salteaua, cu tot cu el. Scoate o înjurătură în barbă, apoi se ridică, din nou, în picioare.

     —  N-ai pic de stare, remarc.

      Cole îmi aruncă cea mai nepăsătoare privire pe care e capabil să o reproducă.

      — Nu înțeleg cum tu ai! Scorpia aia te târăște în grota ursului și aici nici măcar nu există urși! strigă el, nemulțumit, de parcă tot eu sunt cea vinovată.

      Nu mai scot nici măcar un cuvânt. Cole e mult mai neliniștit decât mine și Theo la un loc, iar eu îl înțeleg perfect.

      Noi doi n-am fost niciodată separați, făceam totul împreună și nu ne-a prins rău niciodată acest lucru. E prezent acel sentiment plăcut, ocrotitor, știind că cineva te iubește așa cum ești tu cu adevărat, că nu te privește doar pe tine, ci și pe sufletul tău.

      Pentru că asta înseamnă să ai, într-adevăr, o familie.

      Câteva ore mai târziu, lumina cerului se împrăștie, lăsând loc serii. Am decis că trebuie să-mi ocup timpul cu ceva, decât să rămân depresivă, închisă în casă, sperând că nu o să înnebunesc din cauza milioanelor de gânduri negative.

       Sau, cel puțin, încerc să mă gândesc și la altceva. Theo nu a reușit să-și țină gândurile pentru el, se pare.

     —  Nu poți să pleci, spune Celestia, categoric. Te ascund în pivniță câteva zile, apoi...

O zi în plusCitește această povestire GRATUIT!