Capitolul 18 - Picături de păcate

1.3K 188 67

🎶  Și toate lucrurile pe care nu le-am spus

   Sunt ca niște bile demolatoare în capul meu

  Le voi spune cu voce tare în seara asta     

Poate o să mă auzi de data
asta...   🎶

     Urăsc rochiile din două motive: primul, după câte am văzut, sunt mult prea grele și transpiri groaznic pe sub materialul deloc fin, iar al doilea este acela că nu am mai fost atât de abuzată fizic de când mă știu.

     Vreau să spun, printre altele, cum s-ar presupune că trebuie să respir în chestia asta? Șnururile îmi sunt strânse de la coapse și până la piept atât de tare încât, dacă m-aș apleca după ceva, m-aș rupe în două. Îmi este imposibil să văd vârfurile pantofilor și nici nu am de gând să risc.

     Că veni vorba de pantofi. Discuția extrem de lungă pe care am purtat-o cu Clara — și încă o mai port — în această privință nu mi-a adus altceva decât „pierdere de vreme". Sunt obligată să exersez mersul pe aceste două bețe, căci tocuri nu pot să le spun, zilnic. Tălpile mă dor și sunt pline de bătături. Acum înțeleg ce a vrut Keyron să spună prin pedeapsă.

     Nu doar că îmi stă gândul mereu la răzbunare, la faptul că vreau să-l fac să plătească în numele tuturor, dar se pare că este întotdeauna cu un pas înaintea mea și, orice aș face, nu pot să ajung la el.

     — Las-o moartă, Clara! strig din nou, deși nu-mi place să ridic tonul la singura fată bătrână pe care o știu. O să-mi rup gâtul mergând pe cuiele astea.

     — De aceea și exersezi, dragă! insistă ea.

     Mă calcă pe nervi. Sau, mai bine zis, pe pantofi.

     — Nu vreau și nu pot să merg pe ele. Lasă-mă să mă încalț cu altceva!

     — Dar dragă, aceștia sunt aleși chiar de Maiestatea Sa, Prințul. Eu nu pot să...

     — Eh, pe naiba! Mi-a ajuns! strig din nou, dar, de această dată, îmi salt călcâiele înainte și azvârl pantofii până în cealaltă parte a sălii de dans.

     Ușile albastre se deschid și Minuet își face apariția. Nu l-am mai văzut de când i-am făcut o vizită din nou surorii sale, la o zi după ce mi-a spus despre frații mei.

     Îmbrăcat mai lejer decât de obicei, culege perechea de pantofi de jos și mi-o întinde, iar eu privesc cele două obiecte cu cea mai mare scârbă. Aleg să aștept indiferentă, dar hotărâtă: eu nu port acele monstruozități ca să mă fac de râs în fața tuturor. Îmi este suficientă o rochie în care abia dacă pot să respir.   

     — Voiam să întreb cum stai cu apariția, dar m-am răzgândit, îmi reproșează el, așezând la picioarele noastre pantofii. Ei bine?

     Cred că este foarte evident că refuz ordinul marelui Prinț de a mă prezenta ca însoțitoare a lui în prostiile alea. A reușit, cumva, să mă sperie ultima dată, dar asta s-a întâmplat doar fiindcă i-am dat eu voie să o facă și pentru că, spre binele meu, nu îndrăznesc să am vreun cuvânt în fața Reginei.

     — O să port pantofi normali, deoarece sunt o fată normală, Minuet. Spune-i bufonului că nu o să schimb cine sunt doar ca să fac impresie bună.

     Nu de multe ori am ocazia să-l văd pe Minuet zâmbind, poate doar atunci când stă cu mine și cu Livie, privind cum încerc să port o discuție cu sora sa, dar adevărul este că zâmbetul lui e unul frumos. Dacă nu aș fi conștientă de situația, locul și momentul în care ne aflăm, poate că l-aș putea considera un băiat simplu și fericit. Pe mulți i-aș putea vedea altfel decât sunt.

O zi în plusCitește această povestire GRATUIT!