Capitolul 13 - Gustul înfrângerii

1.2K 208 97

     Având în vedere gusturile Irenei, aș putea să spun cu mâna pe inimă că nobilul Legend este fratele ei — și nu Prințul — când îi conduce mâna spre buzele sale.

     Conacul este construit la nivel jos, fără turnuri, înconjurat de o grădină multicoloră. În aer plutesc mai multe arome dulci de la petalele diverse. Flori cu tulpini ca de aur, frunze arămii și flori în toate culorile stau una lângă cealaltă, asemenea caselor din orașele mai mari.

     Am citit într-o carte veche cu pagini albe, dar pătate de noroi, pe care am găsit-o în spatele unei locuințe înalte din Nyros că, pe Pământ, florile mor. Mai precis, ei folosesc termenul de „ofilire”. Nu înțeleg cum de un lucru atât de firav, frumos și parfumat ar putea să piară. Ce rost mai are să le plantezi dacă știi că peste cateva zile ele nu se vor mai afla acolo? Nu are niciun sens.

     — Majestatea Sa, Regina, nu a dorit să mă onoreze cu prezența? spune Legend, puțin întristat. Nu a mai venit de ceva vreme.

     Rochia Irenei este albă, făcută din două părți: talia se aliniază printr-o fusta strânsă pe corp până în podea,  iar deasupra sunt prinse volănașe, voaluri roșii, cu mantii lungi și largi. În spate dunt fundițe care cad în două rânduri peste cordoanele împodobite cu giuvaeruri.

     — Problemele de stat nu-i dau pace, zice ea, concentrându-se să nu rupă tulpina unei gerbera.

     Mă simt destul de bine și liberă în rochia mea simplă, ușoară, din olandină și mătase albă cu ștrasuri argintii. Irene abia reușește să meargă de-a lungul potecii înguste din piatră fără să se agațe de flori. E atât de mică încât suntem nevoiți să mergem unul în spatele celuilalt.

     Nu intrăm în conac, deși ajungem în camera principală, doar o traversăm și ieșim în ceea ce îmi pare a fi grădina din spate. Sophie mă ține strând de mână.

     Te înțeleg. Nici eu nu știu ce urmează să se întâmple.

     Cupola din centru seamănă mult cu cea din curtea Palatului, acolo unde unele fiice de conte sau nobil stau la taclale, însă aceasta nu este vie. Panglici gri sunt suspendate de jur împrejurul celor patru coloane de susținere, prinse cu precizie și tergal. Când urcăm cele trei trepte, o masă rotundă, la fel de albă ca și podeaua, cu picioare medii și cinci taburete, ne așteaptă să ne ocupăm locurile în jurul ei.

      Un candelabru stă în partea de sus agățat de mijlocul cupolei, cu cristale în formă de lacrimi. Deși nu pare decât de decor, lumina se reflecta spre noi.

     — Luați loc, vă rog.

     Mă așez pe taburetul din dreptul intrării, în partea mea dreaptă este Celestia, în cea stângă Sophie, urmând apoi Irene. În fața mea stă Legend, înfățișarea sa fiindu-mi tăiată în două datorită vazei de sticlă dintre noi în care se odihnește un trandafir negru.

     — Deci tu ești micuța care i-a cauzat atâtea probleme lui Keyron, întrerupe Legend liniștea.

     — Sophie încă nu înțelege pe deplin ce vorbim cu ea, domnule, îi spun eu.

     Legend zâmbește strâmb și viclean prin sticlă, un chicot slab părăsindu-i buzele, apoi spune:

     — Nu vorbeam cu Sophie. Vorbeam cu tine.

     Tonul pe care mi-a rostit numele nu mi s-a mai părut amuzat ca odinioară și nu pot să neg că sângele mi s-a oprit în vene pentru câteva clipe. Sclipirea din ochii lui când mă privește taie până și ultima frumusețe pe care o vedeam în eleganța lui precum o săgeată.

O zi în plusCitește această povestire GRATUIT!