Capitolul 14 - Când dorințele plâng

1.2K 211 80

      Simt că mă sufoc. Aerul ce îmi inundă plămânii mă arde tot mai tare cu fiecare inspirație lungă. Fața îmi e și mai fierbinte când îmi cuprind obrajii între palmele umede.

     Nu se poate să nu fi observat. Cum e posibil să fure scrisoarea ascunsă foarte bine în cupa sutienului, împăturită sub burete, chiar sub nasul meu?

     Și dacă mă înșel? Dacă, printr-o minune a zânelor rele, că altfel nu-mi explic, a ieșit de una singură, i-au crescut picioare și a luat-o la sănătoasa? Dacă a căzut în flurel? Dacă a rămas în camera Irenei?

     Prea mult de dacă.

     Celestia și Sophie încă sunt plecate adânc în lumea viselor. Dacă cineva din Familia Regală pune mâna pe scrisoare înainte mea, își vor da seama imediat în a cui posesie a fost ultima dată cu ajutorul unui Somnifor. Nu doar că ei pot să oprească mecanismele Gărzilor temporar, ci pot vedea urmele oricărei persoane doar dacă cele cincisprezece ore limită nu expiră.

     Nu am timp să mă gândesc la urmări și nici să vreau nu mai pot să dorm. Inima îmi bate ca o tobă la un carnaval și, dacă sunt prinsă acum, nu doar că risc încrederea Prințului în mine, dar pot să distrug întreaga noastră acoperire.

    Și totuși, toate acestea nu mă împiedică să deschid silențios ușa și să alerg desculță pe scări, la parter. Privesc spre grădina din spate, iar cupola pare acum și mai sumbră. Panglicile gri sunt negre în lumina lunii. Fără masă, aranjamentul floral și taburete, e goală. Atât de goală încât ar putea plânge sau, mai rău, te-ar face pe tine să plângi pentru singurătatea ei.

     Merg în direcția opusă și ies pe poteca principală. Straniu. Toate florile sunt închise, deși nu ăsta este comportamentul lor normal și nici nu mai stau aplecate pe drum, de parcă mi-ar face loc să trec.

     Pentru o clipă, doar una, mă gândesc serios să mă întorc și să găsesc dimineață o oportunitate mai bună, dar dacă nu o voi găsi?

     Ajung la flurel și caut: sub covoraș, între perne, pe sub și după ele, prin fața flurelului, peste tot. Constat că n-am nicio șansă. Mai constat că îmi e mult prea frig. Îmi duc mâinile grăbită spre umeri și le trec de-a lungul brațelor. Sunt de-a dreptul înghețate. Praf argintiu strălucește în dreptul gurii mele.

    Cad. Nu-mi mai simt deloc degetele de la picioare, iar afară s-a lăsat o ceață înfricoșătoare. Îmi simt coastele înghețate prin piele, apoi o urmă slabă de panică îmi străbate irisurile.

     — Nu credeam că trebuie să spun că noaptea e periculos afară.

     Vocea masculină de lângă mine nu poate să-i aparțină decât unei persoane. Legend.

     — Presupun că m-am înșelat în privința ta. Ești cu adevărat cea mai mincinoasă dintre toți.

     Chiar dacă sunt într-o situație teribilă, nu pot să ignor cuvintele sale. Da, sunt o mincinoasă. Da, sunt cea mai bună la asta. Și da, îmi e rușine de mine.

     Dar dacă acesta este singurul mod prin care îți poți asigura viața și mica libertate de care poți să dispui în Norkdeal, o să profit de el cât de mult pot.

     — E paralizie temporară, dacă te întrebi. De la gât în jos. Ai deranjat somnul florilor mele, nu e vina mea că ele nu te plac.

     — Iar eu nu te plac pe tine. Cred că suntem chit.

     — Ai două variante, Avril, spune categoric. Fie îmi spui de ce ești aici, fie îmi las grădina să-și facă de cap cu tine. Pentru binele tău îți sugerez să te grăbești. Nu-mi place deloc să aștept.

O zi în plusCitește această povestire GRATUIT!