ÎMBRĂȚIȘAREA LUI LUCIFER: Cerul de Opal (III)

Capitolul 14: Somnul regelui

Pasii preotului sunt tematori si se straduie sa nu se uite in jos, spre prapastie. Eu plutesc usor deasupra podului si stau cu ochii pe Landir. Un pas gresit si se poate pravali in neant...Undeva, in adancime, se poate vedea un foc antic arzand...Tunelul misterios se casca in fata ochilor nostri sub forma unui triunghi de piatra, ca si cand ar fi fost slefuit de maini omenesti. Niste inscrisuri adanc sapate se arata ochilor mei curiosi: sunt semne din limba ingerilor cazuti, dar foarte deosebite de cele pe care le citisem in cartea lui Lucifer.

- Ce spun?

Vocea lui Landir imi suna aspru in urechi. Imi dreg vocea si vorbesc soptit.

- E un avertisment.

Nu am vrut sa spun mai multe, am pasit in tunelul intunecat, mijindu-mi ochii . Sabia mea incepe sa luceasca, iar sceptrul lui Landir lumineaza palid in verde. Ne croim drum prin tunelul principal, care ne duce intr-o sala vasta si inalta. Aici vedem rune uriase stand in pozitie verticala, care formeaza un sanctuar. Simturile mele ingeresti ma avertizeaza ca ma aflu pe un teritoriu ostil. Aud un zgomot sinistru si podeaua se casca de indata, lasand sa se vada dedesubt o mare de lava. M-am ridicat in aer cat ai clipi si mi-am intins aripile, apoi l-am apucat pe Landir de brat si l-am ridicat impreuna cu mine. Podeaua se retrage si lasa sa se vada adancurile muntelui, in toata splendoarea lor terifianta.

Buimac, Landir se tine cu toata forta de bratul meu si isi ingusteaza ochii, fiind orbit de lumina care tasneste de sub centura mea. Podeaua revine la forma initiala, iar adancurile raman flamande dupa trupuri de ingeri sau de oameni. Il depun pe podea si ma indrept spre sanctuar.

- Sa inteleg ca zeul Kradenval ne-a dat binete?

- Nu cred ca stie ca suntem aici...Trapa s-a miscat din cauza ca am pasit pe ea, e una dintre multele capcane pe care el le foloseste ca sa se asigure ca nimeni nu mai iese viu din tuneluri. Dar sa fim cu luare- aminte.

- Deja stie ca suntem aici, preotule...Se joaca cu noi.

Landir ramane descumpanit, apoi isi strange sceptrul in mana, vigilent.

Il las pe preot si ma apuc sa citesc ce este daltuit pe rune. Din loc in loc, vad stropi de sange cum brazdeaza santuletele, semn ca aici s-au facut sacrificii rituale. Sceptrul preotului imi lumineaza santuletele si reusesc sa vad. "Aici zac sufletele ce au gustat intunericul..." Oftez din greu. Randurile care urmeaza ma cutremura si imi aduc aminte de ritualurile din Infern. Pe toate Cerurile! Pana cand vei rataci in acest fel, Lucifer, Print al monstrilor?

- Sa il cautam pe vrajitor, am pierdut deja prea mult timp.

Landir a deschis gura sa spuna ceva, dar nu a apucat. O silueta intunecata isi face aparitia in sala indoliata, impodobita cu pietre funerare demonice.

- Sunt de acord.

Vocea este groasa si puternica. Pasind semet, vrajitorul Kradenval vine spre noi cu mantia fluturand in vant. Are un sceptru rosu ce sclipeste ca un rubin, impodobit cu o maciulie de aur si inscrisuri in limba oamenilor umbrei. Fata lui este palida si bate usor in verzui, iar ochii sunt aurii si reci. Nu acel auriu al soarelui, nici auriul aurului, ci nuanta unui metal care ingheata totul.

Are parul negru, drept si lung pana la jumatatea spatelui. Silueta lui este inalta si subtire, dar bine legata. Nu pare a avea mai mult de 40 de ani.

- Du-te ingerule, zice Landir, si se pregateste de lupta.

- Nu te pot lasa impreuna cu el , soptesc eu.

- Trebuie sa il eliberezi pe rege. Asta e tot ce conteaza!