O zi în plus

Capitolul 11 - Sângele din suflet

     — Și… ești sigură că n-ai murit?

     Irene mă conduce înapoi pe unde am venit. Vocea ei mă sâcâie pe creier. La fel și nervii pe care i-am acumulat.

     Irene nu mai pășește încrezătoare înaintea mea și aș putea spune că mă conduc deja singură în cameră. Acum, eu sunt cea supărată și e timpul să iau atitudinea necesară.

     — Dacă l-aș fi ascultat pe Cole, poate nu mă prindeam atât de adânc în capcana voastră, spun tare și clar, timp în care mă opresc în loc și o las pe fata cu bucle negre să-mi privească spatele.

     Sunt atât de furioasă pe el. Dar oare el e singurul care îmi stârnește neliniștea și curiozitatea sau e mai mult de atât? El mă face furioasă. El e motivul lacrimilor ce-mi cad pe obraji. El e motivul a tot ce se întâmplă în Norkdeal. El e în viața mea, în familia mea; toate gândurile mele.

     El e peste tot.

***

     Să te prefaci față de toți ceilalți că ești inocent e una, dar să încerci să nu uiți cine ești cu adevărat, totodată, e alta.

     Dulapul din camera mea e plin cu haine simple: cămăși, pulovere, veste, fuste și pantaloni. Toate în alb și roșu, inclusiv încălțămintea.

     Oricât de multe ore petrec uitându-mă la ele, nu-mi pot scoate cuvintele Prințului din gânduri:

     „Vreau să o înțelegi pe Sophie. Vreau să îmi spui tot ce îți spune. Vreau să stai aici, lucrând ca servitoare în bucătărie, apoi ești liberă să pleci. Vreau să fi una dintre cei care se aruncă în flăcări, mi cielo."

     Și eu vreau să arzi în locul meu, dar nu primim mereu ce ne dorim, nu-i așa?

     Preiau o cămașă, scurtă la mâneci, cu fire roșii croșetate pe dinăuntru. Surprinzător, chiar îmi place felul în care materialul îmi mângâie pielea. La Periferii nu se găsesc asemenea veșminte, mai ales dacă sunt cusute de fetele mai tinere pentru a câștiga câțiva trigoni. Lucru ce, acum puțin timp, îl făceam și eu. Diferența dintre mine și ele este faptul că eu am avut, și încă am, doi tembeli care îmi fac zile dulci.

     M-am săturat să stau degeaba, închisă între patru pereți, în cea mai mare parte a timpului. Mă ridic brusc, pun degetele pe clanța alunecoasă și decid să părăsesc încăperea.

     Trec prin aceleași coridoare decorate cu dungi aurii și roșii, deasupra mea balansându-se, abia vizibil, candelabrele lucioase.

     Prin ferestre, înecate în raze de soare, se zăresc aceleași Periferii și același oraș de când mă știu. De aceasta dată nu o mai am pe Clara cu mine, ca să mă conducă, însă țin foarte bine minte pe unde trebuie să merg.

     Cobor scările în ritm lent, fără a-mi fi frică de privirile care s-ar putea aținti asupra mea.

     — Spor cu lectura, draga mea! spune vocea Clarei, fugind pe lângă mine, în sus, pe scări.

     Vreau să îi răspund și chiar deschid gura ca s-o fac, dar nu-mi dă această șansă, căci dispare de îndată.

     Ochii mei se prind din nou de titlurile cărților atunci când pașii mi se proptesc în loc, pe podeaua bibliotecii. Acum, nu mai petrec ore întregi în căutarea informațiilor necesare, pentru că știu că aici nu se află ceea ce îmi este de folos, dar, în schimb, mă duc direct la locul unde este jurnalul.

     Vreau să-l mai citesc încă o dată. Poate mi-a scăpat ceva. Poate pot să…

     Îmi întind degetele spre acel maroniu aparte, spre rafinețea sa, dar, din neatenție, cartea subțire și neinteresantă de lângă jurnal se trântește de podea, iar următorul sunet care-mi acoperă urechile este acela de mișcare a peretelui din fața mea.