ÎMBRĂȚIȘAREA LUI LUCIFER: Cerul de Opal (III)

Capitolul 4: Tenethorul de foc

Drumul e lung si presarat cu primejdii. Cizmele mele bat grabite pamantul uscat si cenusiu iar deasupra mea vad un hau in loc de cer. Locul acesta e abandonat de lumina divina, singura lumina care se mai gaseste fiind in sufletele umane care se perinda pe aici lipsite de speranta. Curajul nu a pierit insa cu desavarsire din pieptul Omului.

Cu ochii ingustati, sclipind ca fante stranii in acest amurg etern, Landir cerceteaza peisajul din fata noastra. Ne apropiem de hotarele regatului sau si de acum inainte fostul preot nu mai este protejat de magia pamantului pe care il stapaneste. Ultimul nefilim se arata batos si crancen in fata noastra, facand un semn de salut cu secera.

- Bine ai venit, Mare Preot!

- La bun amurg, Zandu! Deschide portile.

- Stapane, vrei sa parasesti tinutul stramosesc?

Ochii lui bulbucati se casca de mirare si devine nerabdator sa afle raspunsul. Dar Landir nu il cinsteste cu prea multe lamuriri.

- Am o misie importanta ce nu sufera amanare! Tine! Daca mi se va intampla ceva, omul meu de incredere va veni sa ma caute. Si daca va trece pe aici vreau ca sa primeasca aceasta scrisoare.

Si zicand asta el flutura manecile larg si din ele zboara un porumbel auriu ce ia forma unui papirus ce cade in mana nefilimului. Aceasta ascunde papirusul la brau si face un semn din cap.

- Totul se va face precum ai poruncit!

Portile de arama gem asurzitor si vad o cararuie luminata slab in fata noastra. In departare se vad muntii pierduti in pacla albicioasa. Uriasul se opinteste si inchide poarta, lasandu-ne prada umbrelor si hoardelor de zebruni care cutreiera locul mai mereu.

Alaturi de un copac sfrijit vad doi cai inseuati, pregatiti de plecare. Sunt facuti parca din fum alb si scot pe nas flacari rosiatice. Landir rade.

- Te miri? Si eu pot sa vad cateodata viitorul, Pelerinule. Stiam ca va trebui sa te insotesc, dar a trebuit sa vad daca treci incercarile.

- Ai grija...Nu ai vrea sa fii incercat de ascutisul sabiei mele.

- Am fost deja incercat, ai uitat? Nu ma tem de tine.

Si ranjind plin de intelesuri se aburca pe calul magic.

- Am fi putut zbura pana la coline, dar ma tem ca lumina noastra ne-ar fi dat de gol imediat. Acesti cai de umbral au darul de a ne face nevazuti. Ramai calare si nu vei fi zarita de zebruni.

As vrea sa ii spun ca oricum sunt invizibila pentru ochii demonici, dar in loc de asta, tac. Acest Landir simte oricum mult prea multe. Am incalecat si am strans sabia la sold, amintindu-mi de primul antrenament alaturi de Makai. Ce ciudat rasuna in mintea mea numele sau...Makai este mort. A renascut sub numele de Kael.

Pana sa apuc sa gandesc calul meu vrajit de oamenii umbralului o ia in galop atat de repede, incat simt ca mai este doar putin si ma desprind cu totul de pamant. Peisajul suiera in stanga si in dreapta mea, vazand inaintea ochilor doar cenusiu si sangeriu, intr-un amestec ametitor.

***

Pestera din fata noastra este adanca si intunecata. Landir da drumul cailor si imi face semn sa ne apropiem de intrare. Spre mirarea mea, pestera este protejata de magie fiindca nu pot trece de scut. Preotul isi scoate sceptrul si il loveste usor de palma, iar acesta lumineaza in alb. Face un semn deasupra intrarii si sfere aurii izbucnesc deodata, aparand din aer si formand o frumoasa tesatura. Apoi se imprastie in toate directiile si pocnesc, lasand ca pestera sa fie profanata de pasii lui. Ma duc dupa el, ghidata de cristalul ce sta in varful sceptrului, care ne lumineaza drumul cu nuante blande, albicioase. Un sir de trepte se vede in fata noastra si cand ne apropiem zaresc hauri in stanga si dreapta lor, treptele abrupte stand si plutind in aer.