O zi în plus

Capitolul 9 - În fața Diavolului

     — Irene, te așteptam, răsună, cu un ecou, vocea lui.

     Din spatele ei, îi zăresc pantofii negrii și acesta este momentul în care realizez că știu unde sunt.

     Pianul la care stă Prințul așezat îmi ridică răspunsurile în fața tuturor semnelor de întrebare. Biroul plin de acuarele și foi albe stă neatins. Fără dubii, sunt în paginile jurnalului, exact în camera lui Julio.

     — Mă bucur că ești acompaniată. Mai ales dacă e chiar domnișoara Rivera.

     Nu sunt sigură, dar aș putea să jur că picioarele mele s-au făcut gelatină când numele meu de familie i-a părăsit buzele aspre.

     — Doar tu ne-ai chemat, frate. Nu te mai preface neștiutor! strigă Irene.

     Își prinde în pumni rochia până la masa rotundă cu scaune din lemn în jurul ei, apoi îmi face semn să mă așez lângă ea.

     Pașii asurzitori ai Prințului calcă atât de apăsat, încât aș putea crede că merge pe ritmul bătăii inimii mele. Își trage scaunul din fața mea, așezându-se pe el.

     Studiez lemnul maro deschis, însă inelele din aur, cu rubin si alte pietre prețioase, înșirate pe degetele lui, îmi captează toată atenția, așa că mă concentrez pe ele.

    — Ai dreptate, îi răspunde el, pe un ton amuzat. Dar, de această dată, o să discut mai mult cu domnișoara de aici, dacă ne permiți.

     Mă tentează atât de mult să-l privesc în ochi, încât sunt la o picătură distanță să o și fac.

     În același timp, Irene se ridică de la masă și chicotește, apoi părăsește camera, lăsându-mi în stomac un gol imens.

     Acum, când mă știu singură cu Diavolul, mi-e mult mai greu să respir.

     — Renunță la formalități, Rivera. Vreau să știu numele tău.

     Degetul său trece fugitiv pe sub bărbia mea, gest ce îmi indică să ridic capul. Nu vreau să fac asta. Și totuși, nu am de ales.

     Ochii căprui sunt ca două corpuri cerești înghețate, ațintite spre mine. Își ține buzele rozalii strânse și bărbia sus.

     — Avril, spun scurt și mă înfior de ecoul propriei voci.

     — Avril? întreabă.

     — E numele meu, mă grăbesc să-i răspund, de frică să nu-și piardă răbdarea așteptând să deschid gura.

     — Avril, mai spune o dată, dar mai hotărât. Vreau să îți pun câteva întrebări. Spune-mi, ești curioasă?

     Nu.

     — Da, rostesc încetișor.

     — Minunat, zice. Așadar, ce părere ai despre Visători?

     În mintea mea, deja îmi imaginez cum un cuțit, răsărit din interiorul costumului său, îmi jupoaie pielea de pe oase. Cum sângele meu se scurge peste tot.

     — Nu cunosc vreunul, spun.

     — Crezi că sunt persoane norocoase pentru darul lor, Avril?

     Ce? Ție ți se pare că eu sunt norocoasă?

     — N-nu știu, mă bâlbâi.

     — Știi condiția conform căreia un Visător e capabil să îndeplinească dorințe?

     Vocea începe să-mi tremure. Strâng între dinți obrajii până simt un gust metalic, apoi îi văd maxilarul încleștat.

     E limpede ca lumina zilei: nu doar că urăște Visătorii, ci urăște și gândul că ei există.

     — Da, o știu.

     Rânjește mândru, ridicându-se în picioare. Își îndreaptă spatele și pornește spre biroul cu picturi, de unde culege o pensulă. O învârte între degetul mic și inelar, apoi o lasă înapoi la locul ei.

     Palma lui cuprinde mânerul ușii, pe care o deschide larg. Alături de o Gardă, se află o copilă îmbrăcată într-o haină albă, murdară de praf și nisip negru.

     Îi recunosc chipul. E fata de acum câteva seri, când s-a agățat de picioarele mele. Când părul ei a luminat întreg Nyros-ul.

     — Ea este Sophie. Este o Visătoare și insinuează că te cunoaște. Ce ai de spus în apărarea ta?

Notă: știu că postez puțin mai rar, dar încerc să-mi revin din blocaj. Sper că acest capitol este mult mai reușit decât precedentul.
P.S.: Este o posibilitate ca această carte să fie tradusă și în engleză.
P.S.2: Puteți să găsiți „O zi în plus” și pe site-ul Tellarz.