Decepția

LXXII.Intemperanță

-Îmi place. 

Ochii mei au rămași fixați pe orbitele sale întunecate, lumina odată prezentă fiind acum de mult uitată. Nu credeam că puteam să suport să îl văd în fața mea, aici și acum. Departe de privirile curioase ale celorlalți, singură cu el în această cameră, totul era diferit. Îl iubeam și îl uram în același timp. Îl iubeam pentru că era el și cu toate că mi-a dovedit o schimbare radicală, știu că nu a putut să mintă în fiecare secundă. Nu cred că tot ceea ce mi-a spus a fost o minciună, iar acele cuvinte m-au făcut să-l privesc diferit, să-l înțeleg și să ajung să am sentimente pentru el. Dar de asemenea, îl uram. Îl detestam că m-a făcut să mă îndrăgostesc de el, că apoi m-a trădat și mi-a arătat încă o dată cât de orb ești când iubești pe cineva. Dacă aș fi știut cum arată siguranța, mi-aș fi petrecut mai puțin timp căzând în brațe care nu erau.

-Ești frumoasă, Toni. 

Alintul său care îmi provoca furnicături de plăcere în întregul corp era acum doar un cuvânt, ochii mei închizându-se instant odată ce vocea sa răgușită a răsunat în liniștea camerei. Cuvintele sale se simțeau ca și cauciucul pe o rană deschisă, dureros dar totodată amorțit. Mereu mă găsesc în această situației; îl las să-mi spună că sunt frumoasă și jumătate din ceea ce spune ajung să cred chiar eu; mereu sar crezând că mă va prinde înainte să ajung în apă. Eram fără speranță, iar el știa acest lucru. El m-a făcut așa. Voiam să plece. Trebuia să plece, nu îl puteam avea aici lângă mine dar vocea mea era inexistentă. Deschizându-mi ochii, m-am tras un pas înapoi, el fiind mult mai aproape acum, putând să-l ating dacă îmi ridicam mâna împietrită de lângă corp. 

Respirația mi s-a întețit, mâinile tremurânde lipindu-se de lateralul coapselor, ochii mei rămânând fixați pe corpul său. Mișcându-se încet, s-a apropiat de mine, înghițind în sec odată ce mâna sa s-a ridicat și s-a apropiat de obrazul meu. Nu credeam că mă puteam mișca; știam că spre deosebire de situația cu Louis, aici Harry era în control, iar eu eram o simplă statuie. Dar odată ce mâna mea i-a pleznit-o pe a sa, îndepărtând-o din apropierea feței mele, am știut că reflexele erau bune. Ochii săi nu trădau uimirea de pe chipul său, neașteptându-se la o astfel de reacție din partea mea, luându-mă chiar și pe mine în surprindere. Totul s-a întâmplat prea rapid pentru a mă gândi, palma mea dreaptă lipindu-se apoi de obrazul său, sunetul scos de contactul dintre corpurile noastre răsunând în liniștea dintre noi, picioarele mele retrăgându-se apoi. Închizându-și ochii, și-a dus mâna stângă spre urma roșie de pe obraz, ochii săi întunecați mocnind de o furie puternică, răsuflând greu. 

-Am meritat asta, recunosc. 

Până și vocea sa era greu de ascultat, totul părea imposibil cu el aici. Nu puteam gândi normal, nu mă puteam mișca și abia dacă aveam vreo reacției, iar eu nu mi-am propus să fiu așa. Nu mai vreau să fiu așa, nu acum. Harry m-a trădat, a lucrat pentru persoana care nu trebuia și m-a făcut să-mi pierd orice urmă de încredere aveam în el. Trebuia să îi arăt că nu mai poate face ce vrea cu mine, că nu mai sunt un simplu corp pe care îl folosea când își dorea. Picioarele mele nu erau un refugiu pentru el, un loc în care s-ar putea odihni și apoi ar putea pleca la drum. Eu nu eram așa. 

-Pleacă.

Am tresărit când mi-am auzit propria voce, necrezând că eram capabilă să spun vreun cuvânt în preajma sa, ochii săi cercetându-mă cu o intensitate aparte. Poate că iubirea mea pentru el va exista mereu. În final, acea iubire a făcut pericolul din privirea sa să arate a siguranță. Trebuia să-l anulez de pe pielea mea, să mă îndepărtez cât mai mult de el. 

-Am spus: pleacă! De data aceasta, vocea mea era fermă, convinsă, iar ochii săi mă priveau încercând să mă deslușească. Eram închisă pentru el, o făptură interzisă, iar el abia acum a realizat acest lucru.