Decepția

LXV.Întremare

-Nu mă vei ucide niciodată, Antonia. Fii serioasă, spune acesta, surâzând amuzat. Și-a șters cu vârful manșetei sângele de la nas, privind haina albă întunecându-se la culoare în locul în care sângele s-a îmbibat. Detestam că m-a pus să ajung să fac așa ceva. Nu am vrut niciodată să-l rănesc, dar situația s-a schimbat în momentul în care mi-a trădat încrederea în cel mai crud mod. 

-M-ai iubit cândva, așa ceva nu vei putea uita niciodată, continuă el, privindu-mi brațul tremurând. Știam că va acționa dacă nu o voi face eu dar totodată nu puteam risca să apăs pe trăgaci, zgomotul producând un dezastru pe care doream să-l evit. 

Eram prinsă în capcană. Nu îl puteam ucide, nu îl puteam răni iar dacă eu nu făceam ceva în următoarele secunde, nu voi mai avea acestă șansă iar el va deține din nou avantajul. O idee mi-a apărut în minte, brațul meu lăsându-se încet în jos. Louis a zâmbit într-un fel în care îmi demonstra că ar fi trebuit să apăs pe trăgaci când am avut ocazia. 

-Știam că nu ai în tine atât de mult tupeu, murmură acesta, apropiindu-se de mine. Mi-am menținut mina neclintită, sperând ca acesta să se apropie destul de mult încât să ajung la el. Oprindu-se în fața mea, degetele sale mi-au atins brațul, simțindu-i căldura corpului și prin hanoracul gros, mâna care ținea pistolul ridicându-se rapid, capătul armei lovindu-se cu toată puterea deținută de mine de creștetul său.

-Nu te voi putea ucide niciodată, îi spun eu , împingându-l cu putere, genunchiul meu atingându-i locul dintre picioare, observându-l dezechilibrându-se și căzând pe podea. Știam că această mișcare nu îmi va câștiga prea mult timp, dar trebuia să încerc. 

Harry era pe aproape. Louis nu ar fi aici dacă nu ajungeam în locul în care acesta este ținut. Paranoia lui Louis l-a împiedicat mereu să aibă încredere în alții, preferând să se asigure singur  că nu va fi niciun fel de problemă. Louis l-ar ține aproape pe Harry pentru a fi cu ochii pe el, iar eu trebuia să îl găsesc cât mai repede. Răsuflând ușurată odată ce corpul acestuia a rămas întins pe jos, mi-am șters mâinile de sudoare, băgând arma în spatele blugilor, încercând să-mi calmez tremuratul. Asigurându-mă , am deschis încet ușa, auzind în continuare vocile de la bucătărie, observând holul gol. Mai aveam doar câteva uși pe care trebuia să le încerc, iar eu eram încrezătoare că Harry era după una din ele. 

*

Eram atât de neliniștită încât orice sunet auzit mă ducea cu gândul la o ambuscadă. Pe lângă starea mea inconsistentă, nici norocul nu era de partea mea, oftând dezamăgită odată ce am dat peste încă o ușă goală. Puteam vedea prin crăpătura de sub ușă lumina din camere, intuiția ducându-mă cu gândul că în locul în care este ținut Harry trebuia să fie lumină. Știam că timpul se scurgea cu repeziciune așa că nu puteam să mă dau bătută acum când eram pe aproape. Observând ultimele uși, inima a început să-mi bubuie cu putere, simțindu-mi sudoarea adunându-mi-se în palme. Se putea observa lumina în spatele ambelor uși, știind că Harry trebuia să fie în una dintre acestea. Problema era că nu știam care și totodată puteam să risc să dau peste cineva așa cum am făcut cu Louis. De asemena, nu era timp de gândire; trebuia să acționez acum sau niciodată- lovitura lui Louis era doar o măsură care îmi câștiga puțin timp pentru că odată ce acesta se va dezmetici, eu trebuia să-l fi găsit deja pe Harry. Răsuflând puternic, mi-am trecut mâinile prin părul prins, îndepărtând firele care au reușit să iasă din coadă în urma încăierării de mai devreme, luându-mă după instinct. Era o șansă de 50/50, iar eu nu mă pricepeam la pariuri dar trebuia să încerc. Întorcându-mă spre ușa din dreapta, am apăsat încet clanța sperând ca după ușă să-l găsesc pe Harry. Nu mă puteam gândi acum la lipsa paznicilor și cu toate că mi se părea ciudat ca nimeni să nu fie prin preajma sa, știam că aceasta era ultima mea problema. Încercând ușa, odată ce mi-am dat seama că era închisă, o fărâmă de speranță mi-a cuprins corpul gândindu-mă că Harry este în spatele acelei uși. 

Știind ce era de făcut, am aruncat o privire pe hol și la ușa de lângă, asigurându-mă că nu era nimeni și am luat o agrafă micuță cu care știam că pot desface încuietoarea, secundele trecând cu repeziciune. Nu eram o profesionistă dar l-am văzut pe Harry de câteva ori făcând acest lucru și eram de părere că nu era atât de greu. Dar acum în această situație mi-am dat seama că nu totul este atât de ușor pe cum mi se părea mie că este atunci când Harry făcea acel lucru. Pierzându-mi acea speranță, am dat să îmi retrag degetele când am auzit încuietoarea deschizându-se cu un click mecanic. Am înghițit în sec, retrăgându-mă odată ce ușa s-a deschis încet, ochii mei mărindu-se odată ce în fața acestora s-a conturat figura cunoscută. Cu toate că situația în care mă aflam era îngrozitoare, privirea aceea cunoscută mi-a umplut corpul de o senzație de extaz, ochi verzi la fel de mirați ca și mine analizându-mă din cap până în picioare. Reacționând automat, m-am văzut sărită în brațele sale, corpul meu încolăcindu-se de al său ca un urs panda, brațele puternice care m-au protejat atât de mult timp strângându-se în jurul meu, căldura emanată de corpul său aducându-mi o stare de confort și familiaritate. 

-Harry.

Vocea mea era atât de micuță, dar plină de speranțe că voi trece prin nebunia aceasta, simțindu-mă pentru prima oară în câteva săptămâni bune, cu adevărat fericită.

-Toni.