Decepția

LX.Problematic

-Nu trebuia să mă enervez pe tine. Eu sunt cel care a greșit iar tu nu trebuie să suporți prostiile mele. Îmi pare rău , Antonia, continuă acesta, îndreptându-se spre mine, brațele sale înconjurându-se în jurul taliei mele, ochii săi dansând în lumina puternică a neonului de deasupra noastră.

-Ți-a spus vreodată tata ce mi s-a întâmplat în New York? întreb eu, degetele mele trecând prin buclele formate la baza gâtului său, privindu-l trecător. I-a crescut părul.

Răspunzându-mi cu un oftat puternic, i-am zâmbit amar, retrăgându-mă din îmbrățișarea sa. 

-Atunci știi că nu pot merge acolo, nu când este atât de periculos, spun hotărâtă. Știam că a înțeles după modul în care s-a schimbat la față, tristețea cuprinzându-i chipul.  Harry știa mai multe decât spunea, mereu a știut. New York-ul era un subiect închis, de mult uitat în mintea mea. Nimeni nu vorbește în jurul meu despre ce s-a întâmplat acolo, nimeni nu mă lasă să-mi aduc aminte prin ce am trecut atunci, iar eu sunt recunoscătoare. Crezând că am încheiat discuția, am vrut să mă retrag în camera alăturată să o chem pe Stella și să-i las să discute despre plan. 

-Te rog. 

M-am blocat, corpul meu refuzând să se miște în ciuda dorinței mele de a pleca. Harry avea o putere enormă asupra mea, mă trăgea în lumea sa cu fiecare clipă petrecută alături de el. Mă făcea să devin exact persoana de care m-am temut întreaga viață. 

-Am nevoie de tine acolo cu mine. Ți-am spus că te voi proteja cu orice preț și intenționez să-mi țin promisiunea dar am nevoie să mă ajuți acum. Nu ți-am cerut niciodată ajutorul, dar acum este altceva. Știu că New York-ul e dureros pentru tine, dar planul nu va funcționa dacă nu te vei implica. Voi fi tot timpul lângă tine și te voi proteja. Ești tot ce am și nu am de gând să te pierd acum, dar te rog Toni, te implor. Ajută-mă.

Vocea sa era disperată, spartă într-o oarecare măsură din cauza emoției. Nu m-am așteptat să spună tot ceea ce avea pe suflet, nu m-am așteptat să insiste în așa fel încât să îl cred, să îl cred că voi fi în siguranță cu el. Credeam că nu voi mai pune piciorul în acel oraș, dar Harry însemna totul pentru mine. Dterminarea de a evita orașul a fost spulberată odată ce l-am auzit rugându-mă disperat. Nu a mai făcut niciodată acest lucru, părea că vrea să plângă și dacă nu știam mai bine, aș fi crezut că în sfârșit i-am spulberat pereții lui Harry Styles.

*

-Nici măcar nu arată atât de rău cum credeam.

Mi-am întors corpul spre Stella, aruncându-i o privire urâtă în timp ce încercam să-mi aranjez peruca. Nu credeam că mă voi vedea vreodată cu o astfel de coafură și categoric nu mă avantaja. Culoarea închisă și stilul asemănător Miei Wallace din Pulp Fiction nu îi oferea feței mele niciun avantaj. Ochii mei erau mult prea plictisitori pentru a fi scoși în evidență de o astfel de coafură, iar rujul închis la culoare pe care Stella m-a obligat să-l port nu ajuta în această situație. Nu credeam că persoana din fața oglinzii eram eu, era mult prea diferită de ceea ce eram eu. Categoric acest plan care mă implica și pe mine avea să meargă, cel puțin până ce intram în fabrică. Nimeni nu m-ar putea recunoaște în acest moment, nici măcar Louis sau celelalte maimuțe ale sale. Scoasă din gânduri de râsetul Stellei, m-am întors observându-l pe Harry sprijinit de ușa camerei. Ochii săi treceau fără scrupule pe întregul meu corp, pironindu-se asupra feței mele, pufnind în râs odată ce mi-a văzut peruca. 

-Nu te-aș fi văzut niciodată brunetă, spune acesta râzând, apropiindu-se periculos de mine. Ochii mei au trecut rapid prin cameră, conștientă fiind de intimitatea conferită de Stella, aruncându-i o privire rapidă crețului îndrăzneț. Ochii săi sclipeau în lumina camerei, culoarea de smarald atrăgându-mă în întunericul său.