Decepția

XXXVIII.Obscuritate

Nu am pus niciun fel de întrebare, am decis să îl ascult și mai apoi când va fi mai calm să discut cu el. Așa că odată coborâți din avion, o mașină neagră ne aștepta pe pista de aterizare. I-am aruncat o privire rapidă lui Harry, acesta doar dând din cap semn că era sigur așa că am intrat în mașină și i-am așteptat pe cei doi. Șoferul era un bărbat destul de masiv, cu o tunsoare scurtă și cu ochii mici. Drumul a fost destul de liniștit, singurele cuvinte adresate între Harry și șofer au fost într-o limbă pe care eu nu o înțelegeam așa că nu puteam să ascult. Stella a fost și ea supărător de calmă, uitându-se tot drumul pe geam, îngândurată. După câte puteam observa, și ea are ceva pe suflet și ținând cont de felul în care Stella se comportă, trebuie să fie ceva care o deranjează cu adevărat din moment ce este atât de tăcută. 

Mașina s-a oprit în fața unei clădiri înalte, întunecate și extrem de înfricoșătoare. Odată ce Harry a coborât din mașină fără să spună vreun cuvânt, am urmat-o pe Stella care cobora deja din vehicul și am ajutat-o cu puținele bagaje pe care le aveam. Fără niciun cuvânt, am intrat în clădire, auzind roțile mașinii care ne-a lăsat derapând pe șosea. Aveam atât de multe întrebări, vroiam să știu cine a fost acel bărbat , unde suntem, ce făceam aici, dar știam că nu puteam obține răspunsurile de la vreunul dintre ei acum. Odată ajunși la etajul întâi, Harry a scos o cheie din spatele blugilor, deschizând ușa principală. Am intrat într-un apartament de dimensiune medie, mobilat și extrem de ordonat , semn că cineva trăia aici. Culorile de pe pereți erau destul de călduroase pentru o clădire atât de întunecată, lucru care mă făcea și mai curioasă să aflu cine stă aici.

-Stella? Cine locuiește aici? întreb eu, așezându-mi geanta pe canapea, observând întregul apartament. Harry a dispărut odată ce a deschis ușa, așa că acum era șansa mea să vorbesc cu Stella, chiar dacă știam că el s-ar putea întoarce din moment în moment și să se enerveze. Trebuie să învețe să se calmeze, uneori este exagerat.

-Noi locuim acum, răspunde ea ușor, aruncându-mi un zâmbet cald, trântindu-se apoi pe canapea. A ridicat telecomanda, deschizând televizorul și punându-și picioarele pe măsuța de cafea din fața canapelei. Comportamentul Stellei era la fel de schimbător ca al lui Harry, acum câteva minute părea chiar tristă, iar acum este din nou Stella pe care o cunoșteam.

-Nu, mă refer...cine locuia?

Stella mi-a aruncat o privire rapidă, încruntându-și sprâncenele ușor. 

-Eu locuiam. Să spunem așa. Nu am mai fost de mult timp aici așa că un prieten a ținut locul acesta curat pentru mine, dar teoretic, încă este apartamentul meu, spune ea.

Mi-am încruntat sprâncenele, fiindu-mi greu să o cred, dar nu am mai spus nimic. Am decis să merg în recunoaștere puțin, intrând prin toate camerele. După ce am trecut pe lângă bucătăria micuță, am observat un balcon deschis, corpul lui Harry sprijinindu-se de balustradă, ochii săi privind cerul înnorat în timp ce fumul unei țigări îi ieșea printre buze.

Știam că poate nu este cel mai isteț lucru, puteam observa că Harry dorește să fie singur, dar ceva m-a împiedicat să mă îndepărtez de locul acela, împingându-mă să deschis ușa balconului și să ies afară, aerul rece făcându-mă să tremur. Nu s-a întors, a continuat să privească orașul de sub el, dar era evident că știa că nu mai este singur. Sunt convinsă că știa că sunt eu, dar totuși nu m-a alungat, cel puțin nu așa cum credeam că o va face.

-Te-ai aflat vreodată într-o situație complicată din care știi că nu ai scăpare?

Sunetul vocii sale m-a surprins, făcându-mă să suspin. Mi-am întors privirea spre el, observând felul în care Harry privea orașul, fumul țigării pierzându-se în aer. Inițial mă gândeam că mi-am imaginat, mai ales după felul în care mă evita dar odată ce ochii săi s-au fixat pe mine știam că Harry aștepta un răspuns. Am dat să răspuns, încă neștiind ce urma să iasă dintre buzele mele, dar vocea sa m-a oprit din nou.

-Pot convinge pe oricine să facă ce vreau eu. Am fost trimis într-o misiune, eram în Spania iar eu și echipa mea trebuia să ne integram într-un grup mafiot, extrem de periculos cu un lider brutal care în momentul în care și-a văzut cariera distrusă s-a sinucis, lăsându-și copilul și soția în mâinile unui alt grup. Nu aveam voie să intervin dar știam că acel copil era cheia rezolvării problemei. Știi tu, mafiotul îi implantase fetiței sale un cip în braț care conținea toate datele grupului său, iar odată cu moartea sa știam că singura cale să aflu secretele acelor oameni era copilul. Așa că am acționat cum am crezut de cuviință, m-am integrat în acel grup și i-am făcut să aibă încredere în mine. După un timp, mama fetei a murit de la tortura oamenilor aceia iar fetița a văzut tot. L-am convins pe șeful  grupului să ne adăpostim într-un buncăr iar acolo ne așteptau membrii Organizației care i-au ucis pe toți. Dacă nu aș fi decis să merg după ei atunci când au fost răpiți, Organizația nu ar fi reușit să descopere complotul acelui grup. Îmi cunosc punctele forte și știu să manipulez oamenii mai bine ca oricine. La urma urmei, am fost un hoț excelent.

La auzul cuvintelor sale, am suspinat, mărindu-mi ochii de surprindere. Nu înțelegeam de ce îmi spune asta dar vroiam să aflu mai multe, vroiam să vad unde ajunge cu povestea sa.

-Nu te mira așa Antonia, știu prea bine că ai aflat totul despre mine. Cel puțin atât cât a putut dezgropa prietenul tău tocilar. Railey era? Sau poate Renley? Oricum, ceea ce vreau să spun este că știu de ce sunt în stare. Am convins odată un bărbat că o simplă pivniță murdară era garnizoana americană. Întrebarea mea este, de ce nu te pot manipula pe tine, Antonia? De ce?

-Eu cred că poți. Ai făcut-o mai mult decât crezi. 

-Crezi în Dumnezeu? întreabă el, privindu-mă atent.

-Dacă aș spune că da, ar trebui să accept că există și diavolul.

Am înghițit în sec, mutându-mi privirea. Îi simțeam ochii ațintiți pe mine dar nu mi-am întors privirea. 

-Știi , era o zicală pe care obișnuiam să o aud când eram mic. Omori un demon azi, mâine îl vei înfrunta pe diavol. Și totuși, când dansezi pe mormântul acelui demon, nu poți să nu te întrebi: era singur acel demon sau mai ai alții, mult mai periculoși cu care trebuie să te lupți? Nu am crezut această zicală până nu mi-am dat seama de adevărata lume în care trăiesc. Totul este atât de real, chiar dacă pare o iluzie. Lumea este atât de rea, în fiecare zi de lupți cu un demon și uneori el este cel care câștigă.

-Nu poți să crezi asta, Harry. Trebuie să vezi și binele în lume, nu poți trăi tot timpul în întuneric. Știi de ce? întreb eu, privindu-l din nou. Ochii săi de un verde smarald mă priveau atent. Întunericul se apropie și ne va înghiți pe toți oricum. Nu ar trebui să ne bucurăm de lumină cât mai putem? 

Puteam observa că vorbele mele l-au surprins iar reacția sa a fost la fel de surprinzătoare. Credeam că urma să mă contrazică, sau să îmi adreseze niște cuvinte jignitoare dar nu a făcut asta. Corpul său s-a apropiat de al meu, brațele sale învăluindu-mă în timp ce fața sa se apropia de a mea.

-Atunci să ne bucurăm de lumină cât mai putem. Împreună, șoptește el, ducându-mi un fir de păr după ureche, buzele sale lipindu-se apoi de ale mele într-un sărut surprinzător. Aș fi putut să neg, aș fi putut să îl resping dar deja eram conștientă că nu vroiam să fac asta. Așa că brațele mele s-au înconjurat în jurul gâtului său, corpurile noastre lipindu-se complet, simțindu-i buzele formând un zâmbet șiret peste ale mele, știind prea bine că jocul a început- iar el este cel care are avantajul.