Decepția

XIX.Stârnire

-Poți să nu te mai holbezi? murmură el, trăgându-mă astfel din gândurile mele stranii. Nu cred că am vrut să evit o ceartă în viața mea așa cum încercam acum dar faptul că este atât de frustrant mă scoate din minți.

-Nu mă holbam, șoptesc eu înghițind în sec, lăsându-mi capul să cadă în jos, mâinile mele prinzând cearșaful alb pe care stăteam, jucându-mă ușor cu materialul pentru a-i evita privirea ce știam prea bine că este ațintită pe mine.

-Ba o făceai. Ce mai este acum? insistă el, oftând exasperat după ultimele cuvinte, parcă încercând și el să nu se enerveze.

-Nimic, murmur eu, mâna mea ducându-se la gâtul meu, prinzând colierul de la Louis între degete, jucându-mă cu medalionul.

-Cum vrei, continuă el, lăsând un oftat exasperat, apoi întorcându-se la treaba sa, lustruindu-și arma care era deja dezasamblată total, gândindu-mă că îi va lua ceva să o reasambleze cu toate că la cum este el, sigur mai are cel puțin una ascunsa undeva în pantaloni, pentru protecție.

Mi-am mușcat limba pentru a nu spune ceva ce sigur nu i-ar fi plăcut. Știam că era mai bine să tac în momentul acesta, știam că nu trebuia să-l enervez iar. M-am săturat deja de atât de multă ceartă, vreau doar să ajungem în Natal fără probleme iar apoi să scap de el. Mă gandesc că asta se va întâmpla. Tata a spus că este aici să mă protejeze pe mine și să mă ducă în locul acela izolat. Deci în momentul în care vom ajunge în Natal, Harry va dispărea din viața mea oricum prea nebună și fără el.

-Harry?

-Hm?

-Pot să te întreb ceva? zic eu, vocea mea păstrându-se la un volum minim, pentru a nu-l enerva. Ochii mei se mișcau prin întreaga cameră, analizând extrem de atent împrejurimile mele, preferând să fac asta decât să trebuiască să îl privesc pe Harry în ochi.

-De ce e un singur pat iar? Nu puteai cere o cameră cu paturi separate? întreb eu, înghițind în sec vrând să fiu înghițită de pământ pentru că din nou, avem aceiași conversație dar sper că de data aceasta, voi obține un răspuns de la el.

-De ce întrebi?

-Pentru că vreau să știu! zic eu, vocea mea ridicându-se puțin, încercând totuși să nu mă enervez deoarece nu-mi spune și tot încearcă să evite întrebarea mea.

-Nu vreau să-și spun, zice el, lăsându-și arma pe masă, întorcându-și atenția spre mine, ochii mei ațintindu-se pe ai săi, privindu-l cu o ușoară urmă de dispreț, rânjetul oribil întipărindu-se pe fața sa odată ce mi-a observat iritarea.

-Dar- , încep eu să spun, strângându-mi pumnii și sperând că nu a observat ezitarea mea și că o va lăsa baltă așa cum face mereu.

-Dar tu ce? insistă el, primul meu gând fiind că nu mă va lăsa în pace dacă nu îi spuneam ce aveam de gând să zic.

-Nimic, murmur eu, rupând contactul vizual cu el, privirea mea mutându-se pe tabloul de pe perete.

-Dar tu ce, Antonia?

Vocea sa m-a făcut să tresar, nu din cauză că era tare sau dură pentru că asta deja nu mai era neobișnuit pentru mine și surprinzător nu mi se părea atât de dură ca alte ori, ci faptul că era atât de aproape în comparație cu atunci când era în colțul camerei, făcându-mă astfel să-mi întorc privirea, fiind nevoită să îmi dau capul în spate , atât de aproape de mine era.

- Las-o baltă, te rog, șoptesc eu, jucându-mă cu cearșaful alb, strângandu-l în pumnii mei.

-Vreau să știu ce voiai să spui!, vocea sa sunând într-un fel amenințătoare, în ciuda faptului că nu ar trebui să fie. Conversația noastră nu era una specifică nouă, cearta fiind obiectivul principal deci vocea sa ușor amenințătoare dar totodată curioasă parcă nu mergea cu situația în care ne aflam.

-Mă ameninți? Ce e cu tine? întreb eu, tonalitatea glasului mei menținându-se la același nivel scăzut ca până acum. Mi-am încruntat sprâncenele, privindu-i mai bine fața, observându-l la fel de încruntat ca și mine. Diferența dintre noi este că el mai mereu este așa dintr-un motiv necunoscut mie, dar eu nu sunt ca el, mereu încordată și nervoasă, doar în preajma sa se pare că adopt acest comportament.

-Ce voiai să spui?

Îmi evită din nou întrebarea. Din nou și din nou. De câte ori va face asta? M-am săturat să mă controleze, înteleg că este aici să se asigure că nu pățesc nimic, dar nu sunt un obiect și știu să-mi port și singură de grijă. Nu i-am cerut niciodată ajutorul. Niciodată. M-aș fi descurcat și fără el.

-Nu vreau să te culci cu mine, murmur eu, evitându-i ochii.

În următoarele secunde, un sunet ciudat a venit din partea sa, ceva ce nu am crezut niciodată că voi avea posibilitatea să aud de la el. A râs. A început să râdă în adevăratul sens al cuvântului. Vocea sa groasă se auzea ciudat când râdea, parcă era ireală. Era clar că nu făcea asta mereu, mie sincer mi se pare o minune în adevăratul sens al cuvântului că am avut ocazia să-l aud râzând. Dupa ce s-a oprit, în ciuda faptului că nu știam motivul pentru care râdea, l-am lăsat în pace să termine pentru că într-un fel , îmi plăcea să-l aud; avea un râs frumos, ciudat, destul de tare și scorțuros dar frumos.

-Antonia, nu e ca și cum te-aș obliga să faci sex cu mine. Doar dormim, nimic altceva, spune el, suspinând, continuând să râdă.

-Nu la asta m-am referit. Oh, Doamne, tu chiar ai crezut că la asta mă refeream? mă bâlbâi eu, întorcându-mă spre el, știind prea bine că obrajii mei erau deja roșii. Nu mă așteptam să am această conversație cu Harry. Nu voiam. Nici acum. Niciodată.

-Ești cumva rușinată? întreabă el, întorcându-și capul puțin, pentru a mă privi mai bine, degetele sale prinzându-mi bărbia, făcându-mă să mă uit la el. Am înghițit în sec, preferând să-i privesc sprâncenele. Nu ochii.

-Nu mă refeream la asta, murmur eu, ruținea acaparându-mi simțurile. 

-Atunci ce voiai să spui? continuă el, degetele sale încă fiind pe pielea mea, fața sa mult mai aproape acum că era și el așezat în pat lângă mine. Mă privea cu o expresie amuzată, un zâmbet ușor acuzător, poate chiar de superioritate, conturându-i-se pe buze.

-Nu contează, mai bine nu vorbi-

-Insist. Ce altceva intenționai să spui? mă oprește el, înclinându-și capul spre mine, fiind atât de aproape încât mintea mea a mers spre noaptea trecuta. La Kramph când Harry m-a sărutat.

-Antonia, aștept.

-Nu poți să dormi cu mine în același pat. Nici măcar în aceiași cameră, murmur eu, trăgându-mi bărbia , privind din nou în jos.

-Ba pot! Normal că pot, spune el pufnind ușor, trăgându-se din spațiul meu, eu acum având posibilitatea să respir mai ușor.

-Nu poți dormi în același pat cu mine pentru că mie îmi place să dorm dezbrăcată, spun eu uitându-mă la el, sprâncenele sale mereu încruntate fiind acum ridicate în sus, ușor uimit. Trebuia să-i spun ceva, orice pentru a evita să fiu în pat cu el.

-Păcat, spune el, ridicându-se din pat.

-Ce vrei să spui cu asta? întreb eu ,uitându-mă curioasă la el, în ciuda faptului că încă eram roșie din cauza neînțelegerii noastre.

-Oh Antonia. Suntem foarte asemănători. Și mie îmi place, spune el, râzând ușor, mai mult pentru el, urmând să se întoarcă pe călcâie, lăsându-mă singură în cameră, corpul său masiv mișcându-se până a dispărut în spatele ușii băii, închizând-o în urma sa.