Iubire periculoasă

Capitolul 29

— Ești pregătită să coborâm? mă întreabă cu voce scăzută, privindu-mă în ochi.

Aici, acum, în lumina slabă, uşor gălbuie din cameră pare cu totul altă persoană. Nu mai este Dylan cel din urmă cu cincisprezece minute care s-a răstit la mine şi, cu siguranţă, nu este acelaşi Dylan pe care l-am întâlnit zilele trecute la cafenea. Ochii lui nu mai sunt plini de furie şi nici trişti, sunt goi, de necitit, mai întunecaţi ca niciodată. Felul în care bate ritmic cu degetele în cotierul scaunului mă face să cred că este puţin agitat, poate chiar nesigur.

Lăsând la o parte studiatul şi admiratul şi revenind la întrebarea pe care mi-a adresat-o, pot măturisi că nu, nu sunt deloc pregătită să cobor. Nu vreau să dau ochii cu toţi acei oameni pe care nu îi cunosc. Sinceră să fiu, nici pe mama nu prea vreau să o văd. Nu îmi pot explica comportamentul ei şi nici zâmbetul imens pe care l-a afişat, atunci când am primit invitaţia la dans. Ştiu că Dylan nu este genul de băiatul alături de care ar vrea ea să mă vadă. Poate a avut o părere bună despre el, atunci când la văzut, dat fiind faptul că a dat dovadă de o politeţe total nespecifică lui şi i-a sărutat mâna, dar o cunosc suficient de bine să ştiu că acea primă impresie a fost spulberată, atunci când şi-a dat jos sacoul şi şi-a afişat tatuajele deloc puţine la număr.

Mi-aș dori să stau tot restul serii aici, alături de el. Știu, totuși, că acest lucru nu este posibil, aşa că mă ridic şi zâmbesc uşor în loc să răspund.

— Iau asta ca pe un da, îmi spune zâmbind fermector, în timp ce se ridică de pe scaunul pe care a stat aşezat.

Mă ia de mână şi mă conduce spre uşă, dar înainte de a ieşi ne oprim pentru câteva secunde. Dylan se întinde puţin, fără să îmi dea drumul, pentru a apăsa pe micuţul întrerupător. Lumina se stinge şi camera este din nou învăluită în întuneric. Nici holul nu este prea bine luminat. Mi-ar fi îngrozitor de frică să merg de una singură prin casa această mare şi întunecată de una singură, dar alături de el nu am nicio grijă. Îmi oferă un sentiment de siguranţă pe care nu mi-l pot explica, căci este persoană ce mi-a făcut cel mai mult rău, până acum și nu ar trebui să am deloc încredere. Nu pot uita că el mi-a făcut cunoştinţă cu suferinţa, dar tot el mi-a arătat şi căile dragostei.

— Ai grijă la rochie! mă atenţionează, atunci când ajungem în dreptul scărilor, dându-mi drumul la mâna pentru că eu să mă pot folosi de ea .

Îmi agăţ uşor rochia, ridicând-o puţin cu ajutorul mâinii drepte în timp ce cu mâna stânga mă ţin de balustrada groasă, frumos sculptată, din lemn masiv. Vreau să fiu sigură că nu îmi pierd echilibru din cauza pantofilor mult prea înalţi pe care sunt cocoţată, dar şi din cauza stării de ameţeală care mă mai încearcă din când în când.

— Cred că este de-a dreptul chinuitor să mergi pe ăia, îmi șoptește, prinzându-mă de braţ, în timp ce indică uşor cu capul spre pantofii mei .

— Da, este! chicotesc uşor..

Atât de evident e că perechea aceasta de încălţăminte mă omoară?

— Chiar atât de prost merg? întreb, neputându-mi stăpâni curiozitatea.

— Nu mergi deloc prost, mă linişteşte, după ce râde copios câteva secunde. Doar par incredibil de incomozi şi deloc geul tău.

Îmi face scurt cu ochiul şi mă trage după el spre încăperea în care am dansat împreună.

Mă simt ofuscată la auzul replicii sale. Nu sunt genul meu? Habar nu are el care este genul meu!

Știu, totuși, că are dreptate. Nu aş fi purtat pantofii ăştia pentru nimic în lume, dacă nu aş fi fost obligată de mama.

— Ce te face să crezi că nu sunt genul meu?