Iubire periculoasă

Capitolul 51

Fac mari eforturi să nu mă prăbuşesc pe podea. Simt că mă sufoc din cauza durerii ce îmi sfâşie inima în mii de bucăţi şi a lacrimilor sărate ce îmi inundă faţa. Viaţa mea a devenit un film de groază, în doar câteva secunde. Trăiesc un coşmar, un vis urât din care aş da orice să mă trezesc, dar din care îmi este imposibil să evadez.

Aş vrea să dispar şi odată cu mine să iau toată durerea din lume, pentru a fi sigură că nimeni nu va mai simţii niciodată ceea ce simt eu acum.

Din păcate, acest lucru este imposibil, aşa că, îmi adun toate forţele rămase şi mă îndrept spre treptele ce mă vor duce la parter.

Ţinându-mă cu o mână de balustradă şi cu una sprijinind peretele văruit cu alb, reuşesc să cobor fără să mă lovesc pe mine sau pe altcineva.

Doi băieţi ce se află undeva în apropierea uşii, mă privesc oarecum curioşi, pentru câteva secunde, dar nu spun nimic. Probabil, este ceva obişnuit să pleci aproape distrus de la genul acesta de petrecere. Singura problemă este că eu nu sunt ameţită de aburii alcoolului, ci beată de durere.

Înghit în sec şi apăs pe mânerul uşii ce mă va duce afară din locul acesta idiot în care nici nu ar trebui să mă aflu. Toţi oamenii de aici, inclusiv Dylan, fac parte dintr-o altă lume, una paralelă cu cea în care trăiesc eu.

Vântul îmi mângâie faţa udă, încă din prima clipă în care pun piciorul afară. Este linişte. O linişte grea, sufocantă, ce nu face altceva decât să îmi alimenteze durerea. Parcă tot universul s-a oprit pentru a-mi asculta mie plânsul întrerupt, plin de suspine. Îmi muşc întâi buza de jos, apoi interiorul obrazului stâng, în încercarea de a mă oprii din plâns, dar nu reuşesc să fac ceea ce mi-am propus. Durerea mea sufletească este de zeci de ori mai intensă decât cea pe care încerc să mi-o auto provoc.

Îmi vine să vărs, să ţip, să lovesc ceva. Vreau doar să mă eliberez de această durere ce îmi macină interiorul. Mă trântesc pe treptele reci, învelite în marmură, din faţa casei lui Joshua şi îmi prind fața în palme. Stau, fără să mă mișc, secunde bune.

Scot telefonul din buzunarul stâng al pantalonului pe care îl port şi privesc ecranul negru.

Nu a venit după mine! Nu a sunat! Nu a trimis nici măcar un nenorocit de sms în care să spună ceva!

Merit o explicaţie! La naiba, chiar o merit!

Îmi dau brusc seama că, cel mai probabil nici nu m-a văzut. Era mult prea ocupat pentru a face asta. Toată atenţia lui era focusată pe trupul aproape gol al Lenei.

Plâng isteric, cu faţa în palme, gândindu-mă neîntrerupt la cât de fraieră sunt. Am crezut fiecare cuvânt al lui! M-am agăţat de mincinosul "te iubesc" pe care mi l-a spus, ca de un colac de salvare. Un colac ce ar fi trebuit să mă scoată din incertitudinea pe care o aveam asupra sentimentelor lui, dar, am ajuns să mă scufund într-o mare plină de durere, fără nicio şansă de scăpare.

Nu ştiu ce să fac! Nu ştiu unde sunt! Nu ştiu dacă voi trece sau dacă vreau să trec peste această trădare! Inima îmi bate atât de tare încât a început să mă doară. Nu am puterea să deschid ochii sau să mă ridic pentru a pleca de aici, deşi ştiu că asta ar trebui să fac.

O mână se aşează pe umărul meu stâng, făcându-mă să tresar. Pentru o secundă, am crezut că este el... am sperat că este el, dar m-am înşelat şi cuvintele blânde, calde ce s-au auzit de undeva din spatele meu, mi-au demonstrat asta.

— Eşti bine?

Fără să mă mişc, îndrug un "îhîm" ce sper eu că nu va da de gol starea jalnică în care mă aflu.