Iubire periculoasă

CAPITOL BONUS

— Mărită-te cu mine, Abygail Smith! îmi cere Dylan, privindu-mă în ochi.

Limba i se împleticește într-un mod amuzant. Trebuie să se sprijine de tocul ușii pentru a nu-și pierde echilibrul. În seara asta, a băut mai mult decât obișnuiește să o facă. A sărbătorit nașterea fetiței lui Tim.

— Te rog, mărită-te cu mine! Jur să îți fiu alături la bine și la rău și să fac toate nenorocirile alea pe care trebuie să le promit în fața celui ce săvârșește ceremonia.

Se trântește pe pat lângă mine, fără să îi pese că s-ar putea lovi.

Mă face să zâmbesc. Așa, amețit bine, incapabil să fie altfel decât foarte sincer, pare a fi doar un copil mai mare. În ochii lui ușor tulburi se poate citi o inocență aparte.

În ciuda anilor ce au trecut, Dylan a rămas la fel. Este același tip dur, misterios, care te poate face să îngheți doar privindu-te.

— Te rog! insistă pe un ton rugător.

Se târăște spre perna de lângă mine, fără să îi pese de faptul că încă poartă geaca de piele și este încălțat.

— Murdărești patul. Descalță-te, te rog! îi cer, în timp ce pun deoparte cartea din care intenționam să citesc.

— Vezi!? Deja te comporți ca o soție super enervantă. Nu ai niciun motiv să spui nu!

Fără nicio tragere de inimă, face ce i-am cerut. Își scoate pantofii sport și îi aruncă undeva lângă pat.

— Am spus deja da, Dylan, îi reamintesc.

Scot mâna stângă de sub pătură și îi arăt inelul pe care mi l-a oferit.

— Da, știu! Ziua aia e de neuitat. Încă mă mir că nu am făcut vreo greșeală penibilă. Îți închipui cum ar fi fost să îți rostesc numele greșit?

— Ar fi fost de-a dreptul memorabil.

La câteva luni distanță de cerere, mi-a mărturisit că nu i-a fost deloc ușor să o facă. I-a fost teamă de faptul că aș putea să îl refuz.

— Insinuizi că cererea mea în căsătorie a fost banală? Dacă răspunsul este da, sunt dispus să repet toată faza aia. Mâine mă duc să cumpăr un inel nou și...

— Nu a fost banală! îl întrerup, cuibărindu-mă la pieptul lui.

Fermoarul gecii sale mă zgârie.

Asta este princiala problemă cu oamenii băuți zdravăn, vorbesc prea mult.

— Îmi amintesc totul, chiar și ziua. Era joi.

Zâmbește.

Imprevizibilul este un lucru care îl caracterizează perfect pe Dylan. Niciodată nu poți știi cum va reacționa. Aș minții dacă aș spune că m-am așteptat vreo clipă să fiu cerută de soție. Întâmplarea face ca acest frumos eveniment din viața mea să coincidă cu unul nu la fel de plăcut. Chiar înainte de a intra în biroul decanului de la Harvard și de a-i prezenta cererea mea de retragere, Dylan a apărut pe holul micuț cu un enorm buchet de trandafiri în brațe, îmbrăcat la costum și transpirat leoarcă.

Nu pot fi descrise în cuvinte emoțiile pe care le-am simțit în acea zi. Râdeam și plângeam, în același timp. Nu știam ce să zic sau să fac.

Când, în sfârșit, am intrat în biroul directorului, ochii mei erau atât de roșii și de umflați din cauza plândului, încât bietul om a crezut că am o criză alergică.

— Mărită-te cu mine, Abygail! îmi cere din nou.

Oftez și mă întind puțin pentru a-l săruta.