Iubire periculoasă

Capitolul 20

Îl aştept pe Dylan pe hol, chiar în faţa uşii ce face legătura cu bucătăria. Zâmbește degajat atunci când mă vede. Pare bine, fericit, iar lucrul acesta mă face să mă întreb dacă nu cumva stare să se datorează consumului unor substanţe mai mult sau mai puţin legale. Se comportă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat între noi, de parcă nu ar fi cerut o întrerupere a relaţiei noastre, chiar cu câteva ore în urmă.

— Îmi place acest look de gospodină dezordonată pe care l-ai abordat. Te prinde! spune zâmbind, în clipa în care ajunge lângă mine.

Domnul Turner este pus pe glume, pare-se că. Mă bucur să am în față această variantă a sa, ușor hazlie. Am tot avut parte de varianta sa încordată, lipsită de chef de viață.

— Mulţumesc frumos, domnule! Mă bucur că vă place. De data aceasta, vă pot întoarce complimentul. Arătaţi mai puţin fioros, aşa, îmbrăcat în albastru! zic, dornică să îl tachinez puţin.

Nu îmi amintesc să îl mai fi văzut purtând ceva colorat. Este adeptul hainelor albe şi negre. Tocmai de aceea, cred că nu este tocmai încântat de felul în care este imbrăcat.

— Am vrut să mă asortez cu ochii tăi, sărbătorită mică! mi-o taie cu zâmbetul pe buze.

Este ireal cât de uşor poate întoarce întregul jocul în favoarea sa.

— Ochii mei sunt mai deschişi! spun, încercând să par contrariată.

Nu ştiu cât de pricepută sunt într-ale umorului, dar cert este că zâmbetul de pe chipul său crește. Cred că pot continua, pentru un timp, această joacă pe care el a început-o.

— Nu sunt convins de asta! Trebuie să verific! Îmi permiţi să arunc o privire de mai aproape?

Aprob uşor din cap, încercând să ascund în spatele unei false indiferențe dorinţa ce a început să mă macine.

— Cred că ai dreptate. Albastrul ochilor tăi se aseamănă, astăzi, cu acea culoare pe care o are cerul în dimineţile senine de vară. Este mult mai deschisă decât nuanţa pe care o are cârpa asta.

Respiraţia sa mentolată îmi mângâie fața. Se află suficient de aproape încât nu trebuie decât să mă ridic extreme de puţin pe vârfuri pentru a-i atinge buzele. Doar o mişcare infirmă şi mii de gânduri ne despart de un sărut.

— Sunt frumoşi? întreb în șoaptă.

Aș putea să îi spun foarte multe, să vorbesc minute în șir fară oprire, să îi explic anumite lucruri ce nu îmi dau pace, dar aleg să tac. Cuvinte pot fi de prisos. Este suficientă doar o privire pentru a înţelege ceea vrea un om să îți spună. Iar eu vad în ochii lui că o discuție puțin mai serioasă ar ridica între noi un zid imens, unul ce ar înrăutățilucrurile care sunt și așa complicate. Încercăm să ascundem în spatele zâmbetelor un adevăr nu tocmai frumos. Discuția aceasta pașnică este doar de fațadă. În spatele ei se ascund atât de multe lucruri ce pot provoca răni adânci.

— Fiecare om întâlnește, la un moment dat în viață, o pereche de ochi pe care o consideră cea mai frumoasă! Îmi răspunde pe același ton scăzut.

Are dreptate. Negri sau căprui, albaștri ori verzi, ochii persoanei iubite sunt cei mai frumoși. Îți dorești să îi vezi minut de minut, să te trezești lângă ei în fiecare dimineață și să fie ultimul lucru pe care îl vezi înainte de culcare. Nu vrei să îi știi triști. Îţi dorești să citești în ei doar fericire și iubire.

— Pentru mine, ochii tăi sunt cei mai frumoși. M-am pierdut în ei, în urmă cu câteva luni bune și mi-am dat seama, noaptea trecută, că nu am nicio șansă să găsesc drumul înapoi.