Iubire periculoasă

Capitolul 25

— Îmi plăcea melodia aia! spun ușor revoltată, în clipa în care Dylan schimbă postul de radio.

Pe chipul său apare un zâmbet, unul frumos și sincer.

— "Whole Lotta Love"? Nu prea pare genul tău.

Îmi dau ochii peste cap, idignată.

— Ştii, mulți ar spune și despre mine că nu sunt tocmai genul tău! i-o întorc, dornică fiind să obțin o reacție din partea sa.

Nu vreau să îl enervez sau să îl supăr în vreun fel, dar îmi place să îl sâcâi. El niciodată nu se dă în lături de la a se juca cu nervii mei, deci am tot dreptul să îl necăjesc. În plus, pare a avea o dispoziţie bună. Îmi permit să o fac.

— Nu cred că îmi place doar o anume categorie de fete. Nu sunt chiar așa de selectiv pe cât crezi. Deci, se poate spune că ești genul meu.

Expresia încordată ce a apărut pe chipul lui mă face să înțeleg că nu vrea să mai discutăm despre asta.

Neștiind ce aș putea să mai spun, mă întorc cu fața spre geam. Privesc copacii aproape goi pe lângă care trecem în viteză. Involuntar, îi compar cu oamenii. Astăzi suntem tineri, verzi, dar mâine îmbătrânim, rămânem goi, fără speranțe, dar înveliți în amintiri.

— Care e melodia ta preferată? mă întreabă, câteva secunde mai târziu.

Brusc, pare dornic să poarte o conversație.

— "Love you forever", răspund rapid, continuând să privesc pe geam.

— Cine o cântă?

— Ryan Huston. Este un tip super talentat și drăguț de cam patruzeci de ani.

Am ținut morțiș să precizez că arată bine pentru a vedea dacă pe fața lui apare măcar o urmă de gelozie. Nu știu dacă reușește să își țină, extrem de bine, sentimentele ascunse sau dacă chiar nu simte nimic, dar cert este că fața sa nu trădează nicio emoție.

— Nu o știu! Concluzionează scurt, după câteva secunde de tăcere în care, cel mai probabil, s-a gândit daca melodia îi este sau nu cunoscută.

— Am dansat împreună pe ea, la un moment dat, mă grăbesc să îi amintesc.

Nu mă aștept ca acel moment să aibă și pentru el aceeași încărcătură emoțională pe care a avut-o pentru mine, dar sper că măcar își amintește vag de acele clipe în care, cu inima frântă m-am prins de trupul său și m-am lăsat purtată de ritmul muzicii printre lacrimi și sentimente spulberate.

— Îmi amintesc, răspunde ușor nesigur, răscolind printre amintiri.

Aș putea să îi ofer detalii pentru a-l ajuta să își aducă aminte acea seară, dar aleg să nu o fac. Amintirile noastre diferă. Percepem lucrurile diferit.

De îndată ce ieșim de pe străduțele întortocheate ale orașului, piciorul lui apasă accelerația până la podea și mașina prinde viteză. Dylan face slalom printre autoturismele nici pe departe la fel de puternice ca a lui, iar eu îmi prind centura de siguranță.

Frica că am putea fi părtași la un accident, ma îndeamnă să îl rog și pe el să își pună centura.

— Te poți relaxa, iubito. Știu ce fac! spune, aruncându-mi o privire pentru a verifica dacă sunt okay sau dacă mai am puțin și voi vomita tot ceea ce am mâncat zilele astea.

Tonul vocii sale este blând, liniștitor, dar în ochi are o sclipire sălbatică. Adrenalina îi hrănește sufletul.

Mă agăț de cuvintele sale ca de un colac de salvare. Îi ordon corpului meu să se relaxeze, în timp ce las capul ușor pe spate. Cu ochii închiși, îmi repet în gând că totul o să fie bine, că nu se poate întâmpla nimic rău.