Iubire periculoasă

Capitolul 8

Intrăm pe uşa dublă a restaurantului la care Dylan a ales să servim masa, ţinându-ne de mână. Clinchetul produs de clopoţeii ce atârna la intrare, atrag atenţia celor câţiva oameni ce îşi servesc, în linişte, prima masă a zilei, făcându-i să se desprindă, pentru câteva secunde, de la ceea ce fac şi să ne privească.

Ochii ce ne fixează, mă fac să roşesc şi să strâng, mai puternic, mâna ce o ţine capturată pe a mea.

- Mergi spre ultima masă! Nu vreau să îmi numere nimeni dumicaţii! Îmi şopteşte, scumpul meu iubit, fără să se oprească din mers.

Fac ceea ce îmi spune, încercând să ignor fiecare privire ce ne este oferită. Mă bucur nespus că a ales să stăm într-un loc mai retras, urăsc toată atenţia asta ce îmi este acordată, atunci când sunt împreună cu el şi sinceră să fiu, ceva îmi spune că nici lui nu îi prea place.

Scaunele destul de vechi, de lemn, produc un scârţâit destul de puternic, atunci când le tragem de sub masă şi ne aşezăm pe ele.

Două meniuri mari, îmbrăcare într-un material ce imită pielea, ne sunt aşezate în faţă, de către o domnişoară roşcată, ce seamănă puţin cu Madison.

- Îmi faceţi un semn, de îndată ce vă hotărâţi! Ne spune ea, aşezându-şi mâna, într-un mod tandru, pe umărul drept a lui Dylan, înainte de a pleca la o altă masă.

Iubitul meu începe să studieze lista cu feluri de mâncare, dar eu nu pot să îmi iau ochii de la duduia ce mi-a atins prietenul. Fata îşi plimbă trupul acoperit cu o rochie mult mai scurtă, printre mese, oferindu-le bărbaţilor din incinta micului restaurant un peisaj plăcut ochiului. Poate sunt eu puţin paranoică din cauza sentimentului de gelozie ce mi-a acaparat trupul şi mintea, dar cred că domnişoara aceasta poate fi foarte uşor încadrată în categoria femeilor uşoare.

- Ştii deja ce vrei să mănânci sau mă laşi pe mine să aleg? Îl aud pe Dylan întrebând.

Continui să mă holbez, până când simt privirea celui din faţa mea, fixându-mă.

- O cunoşti? Mă întrebă, destul de bănuitor.

Iau meniul de pe masă şi în timp ce dau paginile în căutarea unui fel de mâncare care să îmi şi placă, îi ofer un răspuns rostit pe un ton extrem de hotărât:

- Nu!

- Mi se pare că îi acorzi puţin cam multă atenţie. S-a întâmplat ceva?

- Nu!

Continui să răspund monosilabic, deşi sunt conştientă că, în curând, îl voi enerva îngrozitor de tare!

Sunt convinsă că Dylan ştie ce s-a întâmplat, dar îi place să se joace cu mintea mea. Din nefericire, pentru el, nu îi voi oferi satisfacţia de a-i spune care este adevărata mea problemă.

Îmi văd de meniul meu, cercetând cu extrem de mare atenţie fiecare fel de mâncare.

- Deci, v-aţi hotărât? Ce vă aduc?

Vocea stridentă, deranjantă auzului, a domnişoricii ce îmi distruge, fără pic de milă, liniştea sufletească, mă face să ridic privirea.

Credeam că va veni doar după ce ne-am hotărât. Culmea, eu nu m-am hotărât, deci ea nu are ce căuta aici!

- Vom lua câte o omletă de albuşuri cu roşii şi parmezan!

Ochii mei şi ai chelneriţei îl fixează pe Dylan. Pot jura că acest fel de mâncare nu apare nicăieri în meniu!

- Cred că merge şi una normală, cu brânză! Totuşi, nu m-ar deranja dacă ai arunca, undeva pe margine farfuriei, câteva feliuţe amărâte de roşie! Spune, al meu scump iubit, de îndată ce ne sesizează privirile deloc îngăduitoare.