Iubire periculoasă

Capitolul 33

Abygail

Singurul lucru pe care îl văd este tavanul alb al unei încăperi înalte. Încerc să mă ridic puţin pentru a descoperi unde mă aflu, dar o durere puternică de cap mă face să renunţ. Trag aer în piept în speranța că asta mă va ajuta. Un miros înţepător de dezinfectat şi medicamente îmi inundă nările și îmi provoacă un acces de tuse.

Sunt într-un spital.

Uşa salonului în care mă aflu se deschide cu un scârţâit îngrozitor. Aştept câteva secunde să aud pe cineva vorbind, dar lucrul acesta nu se întâmplă, aşa că mă văd nevoită să ridic puţin capul pentru a arunca o privire în camera.

Reuşesc să văd, uşor înceaţoșat, silueta unui băiat îmbrăcat în negru. Nu este nevoie să se întoarcă, ştiu cine este. Musafirul meu trânteşte ceva pe mica măsuţa din colt. Cel mai probabil, e telefonul lui. Îl privesc cum îşi trece mâinile prin păr şi oftează prelung. Pare de-a dreptul exasperat. În cele din urmă se întoarce, oftând prelung, cu faţa spre locul în care mă aflu. O sclipire îi traversează chipul tensionat. În doar câteva secunde întregul său trup se detensionează. Desface pumnii încleștați şi privirea i se îmblânzeşte.

— Eşti bine! Adică, eşti bine? rosteşte cuvintele mult prea repede. Abia îl înţeleg.

Starea lui de agitaţie m-ar amuza, dacă m-aș simți mai bine.

— Bună şi ţie! mormăi.

Nu am suficientă putere să vorbesc mai tare, aşa cum intenţionam.

— Nu, nu! Asta, cu siguranţă, nu este o zi bună!

Urma unui zâmbet apare pe chipul său.

Se apropie cu paşi mici, târându-şi picioarele, de patul în care stau. E vizibil lipsit de energie.. Încerc să mă ridic puţin, dar nu reușesc să fac mare lucru.

— Ai nevoie de puţin ajutor? mă întreabă pe un ton cald, atunci când ajunge în dreptul patului.

Aprob uşor din cap, încercând să îi întorc zâmbetul.

Mă prinde de mâna cu ajutorul braţului drept, ajutându-mă să mă ridic. Are grijă să îmi așeze și perna.

— Mulţumesc!

— O să ai timp să te revanşezi, curând. Mai curând decât crezi.

Cu ajutorul a două degete, înlătura câteva şuviţe rebele de pe chipul meu.

Dacă tonul pe care a rostit cuvintele nu ar fi fost unul atât de blând, aş fi interpretat cele spuse de el ca fiind o ameninţare.

— De ce ai făcut asta, Abygail?

Chipul său s-a încordat din nou, iar ochii i-au devenit parcă mai întunecaţi ca niciodată.

Deşi aş vrea să îi dau un răspuns, nu înţeleg întrebarea.

De ce am făcut, ce?

De parcă ar putea să îmi citească gândurile, adăugă pe un ton calm, după un oftat prelung:

— De ce te înfometezi?

Ochii mi se măresc de uimire, ameninţând să iasă din orbite, la auzul cuvintelor sale tăioase.

—Nu fac asta! bombăn, ferindu-mi privirea de a lui.

Este adevărat că nu am mâncat prea mult în ultima vreme, dar nu am făcut-o intenţionat. Cu toată agitaţia din jur, pur şi simplu nu am mai simţit nevoia. M-am axat pe alte lucruri mai mult sau mai puţin importante şi am uitat de chestiile vitale că servitul mesei.