Iubire periculoasă

Capitolul 14

Îmi prind centura de siguranţă, imediat ce urc în maşină şi mă aşez pe scaun. Îi zâmbesc cald lui Dylan, atunci când urcă şi el. A rămas câteva minute afară pentru a vorbi la telefon. S-a scuzat politicos, lucru la care nu mă aşteptam, spunându-mi că este ceva foarte important. Pentru mine, singurul lucru cu adevărat important este sărutul ce a fost întrerupt de nenorocitul ăla de apel telefonic pe care l-a primit.

— Plănuisem să facem ceva împreună, dar va trebui să amânăm puţin. A intervenit ceva şi trebuie să ajung urgent undeva, îmi spune oftând, în timp ce îşi pune şi el centura de siguranţă.

Tocmai a zis că a plănuit să facem ceva împreună?

Nu pot să cred!

Bine, eu nu pot să cred nici că sunt în maşină cu acest băiat incredibil de frumos care, mai nou, îmi este iubit.

Credeam că doar ce s-a trezit din somn şi s-a gândit să treacă pe la mine la liceu să vadă ce mai fac, nicidecum că şi-a construit în minte un mic plan legat de ceea ce ar trebui să facem noi doi.

Cu toate că mă bucur enorm că relaţia noastră ocupă un mic loc în mintea lui, sunt dezamăgită că nu vom reuşi să punem în practică ceea ce gândise el.

Sper că era un lucru normal şi decent pentru că, chiar dacă avem sau nu o relaţie, nu am de gând să ajung în patul lui. Cel puţin, nu prea curând...

— Haide, nu fi tristă!

Se întinde puţin şi îmi mângâie obrazul cu două degete.

— Am zis că vom amâna puţin, nu că anulăm! mă asigură, zâmbindu-mi. Bine?

Aprob uşor din cap şi schiţez un mic zâmbet. Se întinde mai mult spre mine şi mă sărută cast. Imediat ce se retrage, îmi muşc uşor buzele, doritoare să îi mai simt puţin gustul dulce amestecat cu cel de tutun.

Nu cred că mă voi sătura vreodată de el.

Plecăm din parcarea liceului şi Dylan dă muzica mult prea tare. Cred că îi place melodia, căci, imediat ce se termină, dă radioul mult mai încet. Surprinzător este faptul că, de data aceasta, conduce altfel decât eram eu obişnuită. Nu mergem nici încet, dar nici cu viteza ce îmi făcea stomacul să se întoarcă pe dos, cu care m-a obişnuit.

— De ce nu vorbeşti cu mine? mă întreabă, fără să mă privească, atunci când aşteptăm la un semafor ce pare că nu vrea să îşi mai schimbe culoarea.

— Vorbesc cu tine! răspund surprinsă de întrebarea lui.

De ce ar crede că nu vorbesc cu el?

— Nu ai spus nici măcar un cuvânt de când am plecat din parcare, îmi spune pe un ton acuzator, privindu-mă, de data aceasta, în ochi.

— Sunt doar surprinsă de felul în care conduci, mă scuz, lăsând privirea în jos.

— Asta era?!

Un zâmbet imens apare pe chipul lui.

— Credeam că am făcut eu ceva greşit! Nu îţi place aşa? Credeam că viteza nu e pentru tine.

— Ba da, este mult mai bine.

Imediat ce semaforul se face verde, Dylan apasă pe acceleraţie. Mă aşteptam ca restul drumului să conducă cu viteză, dar nu o face. Revine la viteza cu care conducea iniţial, imediat ce ieşim din coloana imensă de maşini.

Astăzi oraşul este neobişnuit de aglomerat.

— Spune ceva, mă îndeamnă, schimbând posturile de radio.