Te iubesc până-n Infern

Capitolul 39

             Nu era unul plăcut, din contră. M-am grăbit într-acolo și în graba mea aproape am căzut când am pus piciorul pe o sticlă goală. Înjurând în bărbă mi-am continuat drumul, ferindu-mă de toate obiectele de pe jos.

            Am deschis ușa și, exact cum am crezut, Bastian era aplecat deasupra vasului de toateletă, icnind. M-am apropiat de el și dintr-un impuls de moment mi-am pus mâna pe spatele lui gol și transpirat. Și-a ridicat rapid capul spre mine, iar suprinderea din ochii lui atât de albaștri încât nu mă obișnuisem încă cu ei, a fost evidentă.

             ― Ești bine? l-am întrebat retoric, căci era clar că nu este bine.

             Avea cearcane sub ochi și firicele de sânge în albul irișilor. Dumnezeule! De ce a devenit iar atât de afectat și s-a lăsat iar pradă amărăciunii și vicilor? Vina o purtam...eu? Faptul că nu mai aveam acea relație păcătoasă cu el l-a făcut să revină la vechiurile obiceiuri despre care încă oamenii vorbeau?
 
               S-a ridicat în picioare, iar mâna mea a cazut moale. A tras apa și fără să îmi răspundă sau să se întoarcă spre mine, a mers cu greu la chiuvetă și a dat drumul la apa rece. M-am uitat la reflexia lui din oglindă și am simțit niște fiori puternici în pântec atunci când ochii lui m-au fixat intens.

                Și-a bagat mâinile în apa rece și-a udat fața, dar asta nu a părut să-l calmeze. Se simțea rău și era fără doar și poate beat. Pleoapele îi erau ușor lăsate și abia mai stătea pe picioare, fiind nevoit să se sprijine puțin de corpul chiuvetei aurii.

               Nu mai puteam să stau și să mă uit la el în felul ăsta și nici să-i suport privirea arzătoare asupra mea. M-am dus la duș și am pornit apa, lăsându-l pe Bastian să se uite perplex după mine.

               ― Ce crezi că faci? a pifnit el, iar vocea i-a sunat stâlcită, dar mi se părea la fel de sexy, ca în mod obișnuit.

               ― Trebuie să faci un duș, i-am răspuns pe un ton calm și am verificat temperatura apei până când am potrivit-o, încât să fie destul de rece, dar nici foarte, foarte rece.

               M-am întors și aproape că m-am ciocnit de Bastian care se pare că se apropiase de mine. Respirația mi s-a oprit, iar ochii mi s-au mărit până când probabil că au ajuns de mărimea unei cireșe.

               ― De ce te obosești? s-a încruntat.

               ― Pentru ca ești în starea în care ești, i-am dat răspunsul cel mai logic. Un duș te va ajuta.

                Am încercat să trec pe lângă el doar pentru a mă îndepărta, căci îmi simțeam pielea arzând când eram atât de aproape de el, iar acum nu era momentul potrivit pentru asta.

               Nu am apucat să fac nici măcar un amărât de pas că el mi-a prins încheietura între degete și m-a forțat să merg iar în fața lui. Mă simțeam copleșită și intimidată.

              ― Bastian, încerc doar să te ajut! am exclamat.

              ― De ce? Doar ți-am distrus viața, te-am făcut să suferi..., mi se părea ca îi este greu să spună cuvintele astea, ba chiar am putut vedea din nou regretul, ca în ziua cinei dezastroase.

               ― Bastian, nu mi-ai distrus viața... Dacă mă gândesc mai bine, m-ai facut să mă simt bine atunci când aveam cea mai mare nevoie.

               Și nu îl minţeam deloc. A fost lângă mine, poate fără să vrea, atunci când familia mea mă făcea să sufăr, mi-a luat apărarea. În felul lui ciudat mi-a arătat că nu îi sunt în totalitate indiferentă, dar eu nu am putut vedea asta până acum tocmai pentru că comportamentul lui nu m-a lăsat să-i văd și partea sensibilă. Îmi doream ca acum să-mi arate, dar încă părea că ne desparte un ghețar.