Academia Vampirilor

28. Pierduta

                   Noaptea se lasase peste padure. Orarul meu era cu totul si cu totul dat peste cap, la fel si al gardienilor, care se vedea ca erau destul de obositi. Ne indepartasem de locul unde stateau strigoii. Nu stiam cati erau, dar mai mult ca sigur, mai multi ca noi. Si nu am fi avut nici o sansa impotriva lor, totul era in zadar daca am fi luptat cu ei.  

                Ne afundasem si mai mult in padure, iar de data aceasta, chiar nu stiam unde ne aflam. Am decis sa inoptam intr-un mic luminis, impanzit de copaci si sa stam fiecare de paza , in caz ca apare ceva. Primul care a stat, a fost Hans, in timp ce noi ceilalti incercam sa dormim, sau macar, sa ne odihnim putin. Stomacul meu era gol si incepusem sa ma simt rau, dar asta nu mai conta acum. A fost cea mai proasta idee sa mergem in padure si sa nu anuntam pe nimeni. Dar vor descoperi ca lipsim, ori ceilalti gardieni, ori matusa. Cineva trebuie sa fi observat si sa fi pus sa ne caute. Am inchis ochii, asezandu-ma mai bine si incercand sa adorm. Ceea ce se si intampla, intr-un final.

             

            Un tipat, ne trezi pe toti din somn. M-am ridicat in picioare, privind in jurul meu si nevenindu-mi sa cred. Hans si ceilalti se luptau cu trei strigoi, care pareau a fi aceeasi care i-am vazut la ruinele acelei case. Erau raniti, iar strigoii pareau al naibi de infometati. Si eu stateam acolo, nefacand nimic si privind la ei. M-am uitat in jurul meu si am zarit o creanga, in stanga. Am luato si m-am repezit la ei, lovind unul dintre strigoi cu ea. Gardienii luara si ei crengile de pe jos, urmandu-mi exemplul si intr-un final, am reusit sa le-o infigem in inima. Dar se pare ca asta nu era sfarsitul. De la marginile luminisului se auzeau pasi venind spre noi si alti cinci strigoi aparura. Am strans bine creanga in mana, dorindu-mi sa ia foc si incercand sa-mi folosesc puterile. Dar era in zadar , nu functiona nimic. 

                          - Majestate, stati in spate! Striga Hans.

                     - Trebuie sa fugim de aici Hans, o sa ne omoare! Am spus, apropiindu-ma si mai mult de ei. 

                          - Sunt mai rapizi ca noi, nu avem nici o sansa. Spuse Celeste. 

             Strigoii se apropiau de noi, ca animalele de prada lor. Ei bine, asta si eram , prada pentru ei si aveam sa fim cina lor, daca nu reuseam sa-i invingem. Ceea ce era, aproape imposibil. 

              Celeste se arunca pe unul dintre ei, incepand sa-l loveasca si sa se lupte cu el. Asta am inceput sa facem toti cu ei, dar erau prea puternici. Cel cu care ma luptam, casca gura la mine ca si cum ar fi vrut sa ma muste. Am incercat sa nu ma las invinsa si sa-mi folosesc din nou puterile, ca sa-i pot da foc crengii. Si intr-un final, reusisem. Creanga lua foc si am aruncato rapid pe strigoi, care cazu jos, incepand sa arda. Se auzeau strigate infernale, iar ceilalti pareau distrasi de asta, caci focul se extindea tot mai mult si gardienii ii aruncau in el. Din padure, apareau tot mai mult strigoi si atunci mi-am dat seama, ca ei pandeau de mult timp castelul. Ca ei ne atacasera si ca aveau sa ne omoare si acum. 

                  - Fugi! Imi striga Hans, in timp ce se lupta cu ei. Trebuie sa fugi de aici, cat mai repede! Striga el. 

                         - Nu va pot lasa singuri! 

                         - Daca te pierdem, va iesi si mai rau! Fugi, acum! Spuse el, lovind unul din strigoi. 

                 Daca ramaneam aici, as fi continuat lupta, iar daca as fugi, as fi parut o lasa. Dar Hans imi tot striga sa fac asta, iar ceilalti la fel. Am cautat o scapare printre strigoi si am luato la fuga in padure, privind in urma la luminisul care acum luase foc. Siluetele lor si ale gardienilor se mai vedeau vag prin perdeaua de foc, dar am continuat sa fug. Trebuia sa gasesc drumul inapoi spre Academie, trebuia sa-i salvez, dar eram epuizata. 

             Fugeam prin padure, impiedicandu-ma si nemaiprivind in spate. Respiram greu, de parca ma strangea cineva de gat si ceea ce aveam nevoie atunci, era un pahar cu apa. Strigatele se mai auzeau cateodata si stiam ca erau ale strigoilor care ardeau, dar continuasem sa fug. Capul imi vajaia si picioarele mele parca erau din gelatina, caci nu le mai puteam controla. Pana cand m-am impiedicat si am cazut intr-o rapa. Am ramas pe pamant ceva timp, vrand sa dorm, sa ma pot odihni, macar un minut. Un singur minut... 

              Ceva se misca langa mine si am inghetat in pozitia in care eram. Venea tot mai aproape, pana cand am simtit ceva rece pe piciorul meu. Si atunci am reactionat. Am tipat si m-am ridicat , scuturandu-mi piciorul si vazand ca in fata mea era un sarpe. Uitasem de obosela, uitasem de durere, o luasem din nou la fuga, frica punand stapanire pe mine. Simteam cum lacrimile imi curgeau pe obrajii murdari si nu le mai puteam controla deloc. Vroiam acasa, la mama si la tata. La castel, cu matusa. Vroiam sa fiu intr-un loc in care sa fiu in siguranta. Intr-un final, oboseala puse stapanire pe mine. Ma oprisem din nou si am fost atenta unde ma asezasem, caci nu vroiam o alta surpriza. Mi-am strans picioarele la piept, simtind durerea in tot corpul. Am inceput sa plang si imi doream din tot sufletul sa ma gaseasca cineva, nu mai vroiam sa fiu singura aici. 

                Nu puteam adormi, absolut deloc. Strigatele se auzeau de pretutindeni si imi invadau mintea. Imi acoperisem urechile, incepand sa tip si eu. Capul ma durea ingrozitor, dar tipetele nu incetau, ci persistau, tot mai asurzitoare. Plangeam si tipam, iar durerea devenea o agonie. 

                        - Plecati! Am tipat. 

                  Respiram greu, iar tipetele din capul meu se amestecau cu soaptele, nemalasand nici un spatiu liber in mintea mea. 

                       - Va rog... Incetati! 

              Nu ma auzea nimeni, nu era nimeni care sa ma auda si sa ma ajute. Eram doar eu si durerea mea. Mi-am lipit fata de pamantul rece, inca plangand si tipand. Imi cuprinsesem corpul cu ambele brate, dorindu-mi sa fie cineva aici si sa nu mai fiu singura. Ar fi trebuit sa raman cu Hans si cu gardienii, nu ar fi trebuit sa plec. Am fost o lasa ca plecasem, iar acum plateam pentru asta. 

                 Am incercat sa-mi golesc mintea, sa opresc strigatele, dar era in zadar.

                Totul era in zadar, iar eu nu mai puteam lupta.

                 Eram epuizata, ma durea gatul de la tipat, iar capul meu imi devenise al naibi de greu. Asa ca ramasesem acolo pe pamantul rece, cu lacrimile curgandu-mi pe obraji. Pana cand, mi-am auzit salvarea. 

                      -Rose!

            O voce puternica, ce-mi striga numele si era salvarea mea. Dar nu mai puteam tipa, ca sa ma auda. Gatul ma durea prea tare si vroiam , speram ca vocea sa ma gaseasca. Sa le opreasca pe celalalte voci care urlau in capul meu. Auzeam fosnituri langa mine, dar inchisesem ochii, eram prea obosita. Mult prea obosita ca sa pot face ceva. 

                      -Rose! 

                      -E acolo! 

           Cineva alerga catre mine, apoi, am simtit cum doua maini ma ridica de pe pamantul rece si cineva pune o patura in jurul meu. Asta era salvarea mea. 

                     - Rose? Raspunde, te rog raspunde. Deschide ochii. 

             Incercam, dar nu puteam. Pleoapele imi erau grele , ca plumbul si vroiam sa termin cu lupta. Eram prea obosita ca sa mai fac ceva. Dar intr-un final, am deschis ochii. 

                    - Dimitri... Am scancit, simtind cum durerea pune iar stapanire pe corpul meu. 

               Spusese ceva, dar nu mai auzeam ce. Inchisesem din nou ochii si intr-un final, cazusem in abis.