Academia Vampirilor

34.Impreuna

Probabil toti cei de acolo ma credeau mai nebuna decat Stan. Dar nu puteam nega asta. Nu puteam nega nici faptul ca as fi fost in stare sa-l omor, daca nu ar fi intervenit gardienii si l-ar fi luat. Inchisoarea ar fi fost putin pe langa ce am trait in toti anii, fara sa stiu ce sunt. Si a cui sunt. Dimitri ma tinea in continuare, repetandu-mi intruna sa ma linistesc, in timp ce ma ducea spre castel, dar nu puteam. Lumea se agita in jurul meu, iar acel nenorocit era inca in viata, dupa tot ceea ce facuse. Dar poate nu merita sa fie ucis pe loc, ci sa-l las sa sufere, asa cum suferisem si eu. Desii, rabdarea mea era limitata.

In castel, toate privirile erau atintite spre mine, caci probabil aratam ca o nebuna scapata de la spital. Aveam parul ravasit si fata imbujorata din cauza tensiunii. Si nu ma simteam prea bine, o data ce folosisem spiritul. Stiam ca toti aveau sa afle in cel mai scurt timp ceea ce se intamplase, daca totusi nu aflasera deja, din alte surse, dar nu aveam de unde sa stiu. Castelul parea rece si intunecat, destul de neprimitor pentru starea mea de spirit, dar incercam sa ma controlez. Desii, autocontrolul meu disparuse dupa scena de mai devreme, incercam sa fac in asa fel, incat sa nu iasa mai rau de atat.

-Poti sa-mi dai drumul, i-am spus lui Dimitri in timp ce urcam scarile spre camera mea.

-Sigur, iar tu o sa fugi pana la Stan si o sa-l omori.

- Nu o sa fac asta.

- Nu zau?

- Serios. Nici nu cred ca sunt in stare sa o mai fac.

-Haide, ma indemna el, prinzandu-ma de brat si conducandu-ma spre camera mea.

Incercam sa ignor si furnicaturile care mi le aduceau atingerea lui, dar unele lucruri sunt cam imposibil de ignorat. Am urcat scarile, simtind cum energia din mine scade cu fiecare pas, dar el continua sa ma sustina fara sa mai spuna nimic. Incepusem sa ma simt prost pentru cum ma purtasem cu el. Pentru ca ne certasem fara macar sa discutam si totul se terminase asa. Dar probabil el nu ar mai vrea sa discute despre asta cu mine. Si isi facea doar treaba, fara sa spuna altceva. Sau poate nu vroia sa spuna.

Deschise usa camerei, lasandu-ma sa intru si am aprins lumina. Totul era exact asa cum il lasasem. Iar acum, ma puteam bucura de faptul ca nu avea cine sa-mi mai trimita mesaje sinistre sau alte lucruri macabre. Totusi, niciodata nu spune niciodata. M-am sprijinit de marginea patului, simtind cum ma prinde din nou ameteala, dar imi trecu repede, asa ca ma asezasem pe pat. Pret de cateva minute nu spuseseram nici unul nimic, fiind fiecare separati de propriile ganduri. Dar nu era ca acele momente de tacere stanjenitoare, cand nici unul nu stie ce sa spuna, ci era pur si simplu un moment de meditatie. Si ma simteam bine fara sa vorbesc, pentru ca nu stiam ce ar mai fi fost de zis in acea situatie.

- Il vor inchide? am intrebat pe o voce, care abia mi-o recunosteam.

- Pana la proces, da.

- Va avea si un proces? am spus eu pufnind. Nu e de ajuns ce a spus? Si ce a facut toti anii astia?

- Nu avem dovezi pentru asta Rose.

- Dar stiti ca el a facuto. Si in plus, a recunoscut, nu vad de ce nu-l inchid direct si aplica pedeapsa. As putea sa o aplic eu, daca tot...

- Nu sunt prea sigur ca te vor lasa sa-l mai vezi.

- De ce nu?

- Nu il vor mort, deocamdata. Si oricum nu o sa-l mai vezi, il vor muta de aici.

- Unde?