Iubire periculoasă

Capitolul 3

Viaţa mea a fost întotdeauna liniştită. Nu au existat evenimente care să îmi perturbe liniștea interioară, nu am avut motive să mă stresez sau să fiu cu adevărat îngrijorată. Totuși, de când am fost la petrecerea aceea, lucrurile s-au schimbat îngrozitor de mult, într-un timp relativ scurt. Ceva din mine nu mai este la fel. Mă simt incompletă şi total lipsită de vlagă! Mâncarea parcă îmi stă în gât și nici de odihnit nu mă pot odihni prea bine. Mă bântuie un vis, nu unul urât, ci unul greșit. Îl visez pe el, din nou și din nou. Chipul lui îmi apare aievea în minte, deşi încerc din răsputeri să îl uit. Simt că înnebunesc, la propriu și încep să îmi doresc din tot sufletul să îl revăd, doar pentru a-mi demonstra că totul este o iluzie, că el este departe de a fi așa cum îmi imaginez eu că este.

Sunt mai mult decât sigură că această mică pasiune pe care am dezvoltat-o pentru el, va dispărea în scurt timp, dar, până atunci, trebuie să îndur chinuri groaznice provocate de propria imaginație.

Deși Dylan nu se apropie deloc de imaginea băiatului perfect, pe care, ca oricare altă fată, mi-am construit-o în minte, a reușit cumva să îmi intre pe sub piele. Într-adevăr, s-a comportat extrem de frumos cu mine, dar a făcut asta cu un scop, pentru a mă atrage în patul lui. Mi-a spus asta verde în față!

Îmi doresc din răsputeri să fi stat sâmbătă seară acasă şi să nu mă fi lăsat convinsă de Madi să o însoțesc, căci, dacă aș fi făcut asta, lucrurile ar fi stat cu totul și cu totul altfel. De exemplu: acum, cel mai probabil, aș fi fost gata pentru o nouă zi de școală și nu aș fi zăcut în pat, visând la iubiri derizorii.

Crizele adolescentine sunt ceva nou pentru mine, aşa că îmi este destul de greu să trec peste una. Totuși, cineva deștept a spus, acum multă vreme, că „Nimic nu este imposibil" și lucrul acesta mă face să cred sau măcar să sper, că totul va fi bine, într-un final.

Alarma ceasului mă readuce cu picioarele pe pământ, loc în care am fost ancorată destul de bine, până zilele trecute, dar de care m-am distanţat considerabil, zilele acestea.

Mă desprind uşor din îmbrăţişarea călduroasă a patului pentru a mă îndrepta spre baie, dornică să fac un duș. Simt parchetul rece sub tălpile mele goale şi parcă fiecare părticică a corpului mă doare. Nu m-am mai simţit aşa niciodată şi, sinceră să fiu, nici nu îmi doresc să mă familiarizez cu acest sentiment.

Îmi văd reflexia feţei în oglindă. Aceeaşi fată banală cu părul blond, ciufulit, cu ochi mari şi albaştri, mă priveşte detaşată.

Duşul pe care îl fac, imediat după ce termin cu holbatul în oglindă, mă încarcă, oarecum, cu energie. Mângâierile dulci ale picăturilor fierbinţi de apă au avut mereu un efect încântător, revigorator asupra mea.

Atunci când ies, îmi învelesc trupul într-un alt prosop alb şi mă îndrept spre dulapul din camera mea. Amintirea duşului rece pe care l-am făcut cu câteva seri în urmă, mă face să zâmbesc. Privind în perspectivă, totul pare desprins dintr-un ciudat film romantic, ușor dramatic.

Alegerea hainelor nu a fost niciodată mai dificilă decât astăzi. Nu ştiu de ce, dar vreau să arăt mai bine decât săptămânile trecute când luam, pur și simplu, primele haine din dulap care îmi veneau la mână, le îmbrăcam și plecam.

Poate vreau să arăt puțin mai altfel pentru că este ultima săptămână petrecută alături de colegii mei și pentru că vreau să mă țină minte ca fiind o fată îngrijită, nu una neglijentă. În plus, dacă tot ni s-a oferit șansa ca în această ultimă săptămână să ne îmbrăcăm cum vrem, am de gând să profit puțin.

Gândul că în câteva luni voi merge la universitate mă umple de bucurie, dar undeva în sufletul meu există o oarecare teamă de necunoscut. Îmi pare rău că mă voi despărţi de unii dintre colegi, dar nu la fel de rău pe cât îmi pare că va trebui să plec de lângă părinţii mei.