Iubire periculoasă

Capitolul 23

Simt că în curând capul îmi va plesni din cauza durerii. Nu știu câte ore am reuşit să dorm, dar știu că se luminase bine când în sfârșit am reușit să mă liniștesc puțin.

Atunci când am intrat în micul meu dormitor, lacrimile au început să îmi curgă pe obraji din ce în ce mai repede și în scurt timp eram aşezată jos, sub tocul ferestrei deschise, cu genunchii strânși la piept, plângând în hohote. Mai târziu, criza mea de plâns a fost oprită de starea de vomă care a revenit în forță, așa că am fost nevoită să fug la toaletă și să rămân acolo minute bune, până când mi-am revenit și m-am întors în cameră. Abia atunci când părinţii mei au început să se pregătească de plecarea la serviciu, m-am schimbat de rochiţa roz și m-am băgat în pat, gata să adorm.

Mă întind după gentuţa mea roz, care zace aruncată pe podea și scot telefonul din ea pentru a verifica cât este ceasul. Ecranul luminează, atenţionându-mă că am primit trei sms-uri și că am ratat două apeluri. Stomacul mi se strânge automat. O parte din mine vrea ca măcar un sms să fie de la Dylan, dar speranţa îmi este spulberată atunci când văd că singura persoana care m-a căutat este Madi. În mod normal, aș fi sunat-o, dar acum hotărăsc să nu o fac. Sunt sigură că mă va bombarda cu întrebări despre Dylan și sunt deja destul de confuză după noaptea trecută. Pur și simplu nu știu ce vreau de la el, de la mine, de la noi.

Abia reuşesc să mă ridic din pat pentru a mă îndrepta spre toaletă. Durerea de cap este mai mult decât groaznică, iar lucrul acesta mă tot face să mă întreb ce a fost în capul meu seara trecută, când am ales să beau. Primul lucru pe care îl fac când ajung la baie este să mă uit în oglindă. Constat că arăt ca un mic zombi. Machiajul meu sau, mai bine zis, ce a mai rămas din el, este acum întins pe toată fața și cearcăne vineţii s-au format în jurul ochilor mei roşii. Mă întind pentru a lua de pe etajeră micuţa sticluţă de plastic roz cu demachiant. Îmi dau seama imediat că nu am nicio şansă să găsesc aici discuri demachiante, așa că dau o fugă înapoi în cameră pentru a aduce câteva. Mulţumesc lui Dumnezeu că niciunul dintre părinți nu este acasă, căci nu îmi închipui ce le-aş fi putut zice dacă m-ar fi întrebat de ce mă tot foiesc sau ce explicaţie le-aş fi putut da pentru modul îngrozitor în care arăt. Procesul de demachiere durează astăzi mult mai mult decât de obicei, dar sinceră să fiu, nici nu mă grăbesc să termin.

Când în sfârşit reușesc să îndepărtez tot stratul de machiaj deloc subţire de pe chip, cobor în bucătărie pentru a-mi face un ceai.

Sper că mă va ajuta să îmi pun ordine în gânduri și că îmi va mai domoli puțin durerea îngrozitoare de cap.

Liniştea din casă este de-a dreptul stranie. Deși sunt obişnuită să fiu mai mult singură, astăzi, pur și simplu, simt nevoia să fiu în preajma cuiva.

Nu am mai intrat în bucătărie de când am fost vizitată de Dylan și sinceră să fiu, nici azi nu aș fi intrat, dar trebuie să învăţ să trăiesc cu amintirile, chiar dacă sunt dureroase. Stomacul mi se strânge automat încă de când fac primii pași în încăperea aceasta plină de lucruri ce mă tulbură.

Privesc blatul maro de bucătărie și trec uşor cu mâna peste el. Aici am avut parte de unul dintre primele mele săruturi adevărate. Trag uşor aer în piept, încercând să îmi alung din minte imaginea cu mine și Dylan sărutându-ne pasional, dar nu reușesc să fac mare lucru. Aproape că simt gustul mentolat amestecat cu cel de tutun al buzelor lui. Înghit în sec și mă forţez să nu plâng. Sunt conştientă că, dacă voi mai sta mult aici, inevitabilul se va produce și eu voi sfârşi într-un râu de lacrimi, aşa că hotărăsc că cel mai bine este să ies cât pot de repede. Fug pe scări înapoi în camera mea pentru a mă schimba. Voi bea un ceai, dar la o cafenea sau ceva de genul. Trag pe mine o pereche de pantaloni de training gri, foarte largi și un hanorac de aceeaşi culoare, la fel de larg. Mă privesc în oglindă și constat că arăt ca un sac. Probabil lucrul ăsta m-ar fi făcut să intru într-o adevărată criză zilele trecute, dar acum puțin îmi pasă. Important este că aceste haine sunt confortabile, nu cum îmi stă. Cobor din nou, gata de plecare, dar nu ies din casă până nu le scriu părinţilor mei un bileţel prin intermediul căruia îi informez că sunt plecată la alergat. Cel mai probabil nu se vor întoarce acasă înainte de a ajunge eu înapoi, deci nu vor apuca să îl citească dar, în caz de orice eventualitate, îl las pe măsuţa de pe hol, alături de telefonul meu mobil.