Iubire periculoasă

Capitolul 47

Perspectiva lui Dylan

În spitalul ăsta duhneşte a medicamente şi dezinfectant.

M-am săturat să zac pe un pat inconfortabili, într-un salon minuscul. Am impresia că, în curând, o voi lua dracului razna.

— Vă simțiți mai bine astăzi, domnule? sunt întrebat de aceeaşi asistentă pe care o văd în fiecare zi.

Prezența ei mă enervează teribil.

Întrebarea ei este foarte proastă. Ea ar trebui să îmi spună dacă sunt sau nu mai bine. Nu eu sunt cel care are acces la fila medicală. În plus, dacă m-aş fi simțit bine, de ce mama naibii aș mai fi fost aici?

Bineînțeles că nici de data asta nu îi răspund. Nu vreau să urlu la ea, să o jignesc sau să o înjur. Nu îmi este favorabil. O ieșire nervoasă iar putea determina pe medici să mă sedeze. Nu îmi doresc asta.

— Este o zi de iarnă foarte frumoasă. A nins! mă înştiințează, în timp ce trage draperia.

Lumina alba ce pătrunde în salon mă deranjează, mă face să scot un mârâit gutural în semn de nemulțumire.

În prima zi în care am văzut-o, a fost chiar dezamăgită că nu am comunicat cu ea. Tristețea ce se putea citi pe chipul ei, în clipa în care mi-a părăsit salonul. Am impresia că acum nu mai este deloc deranjată de faptul că nu îi acord atenție.

Mă întreb dacă mă consideră o cauză pierdută.

— O domnişoară este pe hol. I-am spus că ați cerut cu vehemență să fiți lăsat singur, dar insistă. O las să intre?

Ochii mi se măresc la auzul celor spuse de ea.

— Este micuță şi blondă? mă grăbesc să o întreb.

Citesc pe chipul ei surprinderea. Arată de parcă ar fi în stare de şoc şi nu înţeleg de ce. Nu e ca şi când i-aș fi cerut să se dezbrace de uniforma hidoasă pe care o poartă şi să vină în pat lângă mine, pregătită să ne-o tragem.

— Este? întreb din nou, de data aceasta puțin mai tare.

Femeia din fața patului meu clipeşte de câteva ori, încercând parcă să se trezească dintr-un vis.

— Nu, îmi răspunde în cele din urmă, aproape în șoaptă.

— În cazul ăsta, roagă pe cineva de la pază să o dea afară. Aia nu e o domnişoară, e un demon. Mă doare capului suficient de tare şi fără să o ascult.

— Vă doare capul? Doriți să chem doctorul sau să vă aduc o pastilă care să vă ajute cu migrena?

Asistenta din fața mea pare să fi intrat în panică. Dacă atât de tare o alarmează o simplă migrenă, nu vreau să ştiu cum ar fi reacția ei în fața unei situații cu adevărat nașpa.

—Vreau doar să mă lași singur.

Sunt sătul de prostie şi am o stare de tot rahatul. Femeia asta se află în pericol de a asista la o criză de nervi. Nu m-am mai simţit atât de nasol de când am hotărât că e timpul să mă las de iarbă şi tot organismul meu cerea un fum dintr-un nenorocit de joint.

— Sunteţi sigur că nu vă pot fi de folos cu nimic? mă întreabă în drumul ei către uşă.

Mă pregătesc să spun un "nu" tare şi răspicat, în clipa în care îmi dau seama că ar putea, totuşi, să facă ceva pentru mine.

- Ai putea să îmi dai telefonul de acolo? o întreb, indicând cu degetul arătător locul în care se află mobilul.

Este pe un scaun, alături de portofelul meu şi cheile de la maşină.