Iubire periculoasă

Prolog

Este aproape ireal cât de mult te poate schimba o iubire adolescentină, o iubire de nici o vară, intensă, plină de pasiune şi suferințe.

Mă privesc în oglindă, studiindu-mi cu atenție trăsăturile ușor maturizate, ce și-au pierdut din inocență, dar care parcă au devenit mai delicate, mai feminine. 

În minte îmi apare imaginea chipului meu, inocent, pe care îl vedeam zi de zi, la începutul verii, atunci când mă priveam în oglindă, în aceeași oglindă în care mă holbez şi acum. Analizez în minte cele două portrete, aşezându-le în opoziție.

Constat, fără pic de uimire, că în această vacanță, m-am schimbat mult. Nu ştiu dacă în bine sau dacă în rău, dar cert este că am făcut-o. Sunt mai matură şi nu doar fizic. Îmi place să cred că acum gândesc diferit, că sunt mai puternică, mai greu de distrus.

Trag adânc aer în piept şi îmi trec mâna prin părul blond, proaspăt tuns până la umeri.

Ochii mei albăstrii au rămas la fel de mari, dar parcă au o altă nuanță. Suferinţa nu mi-a întunecat doar sufletul, ci și privirea. În urmă cu doar câteva luni, mă puteam lăuda că sunt de un albastru pal, cald, ca cerul. Acum nuanţa lor se asemănă din ce în ce mai mult cu acea culoare pe care o are marea pe timp de furtună.

Trag aer în piept şi întorc spatele oglinzii, lăsând în urmă reflexia chipului meu.

Pe pat așteaptă liniştit geamantanul meu negru ticsit cu haine mai groase şi mai subțiri.

Atunci când încerc să îl ridic, constat că nu este deloc ușor. Probabil, cântăreşte o tonă. Asta mă face să regret că am refuzat ajutorul pe care s-a oferit tata să mi-l dea dimineață, înainte de a pleca la serviciu.

Înghit în sec, înăbușind lacrimile ce mi-au umezit ochii şi părăsesc camera ce mi-a servit drept dormitor şi cameră de refugiu. Târăsc geamantanul până la parterul casei, unde mă aşteaptă o a doua geantă, mai mică şi mai uşoară şi apoi afară, până la portbagajul maşinii.

Înainte de a mă urca în Ford-ul roşu, cu vopseaua uşor sărită pe alocuri pe care tata mi l-a cumpărat imediat după ce am luat carnetul, arunc încă o ultimă privire spre casa în care am copilărit.

Clișeic, dar mă simt ca un mic pui de vrabie neajutorat care nu ştie la ce să se aştepte de la viaţă, dar care este nevoit să îşi părăsească cuibul.

Mi-am imaginat această zi de ani buni, dar în mintea mea arăta cu totul şi cu totul altfel. Speram că ambii părinţi îmi vor fi alături, că ne vom îmbrăţişa minute bune, că eu şi mama vom plânge una pe umărul celeilalte, nedorindu-ne să ne despărţim şi că tata îşi va da silinţa să facă o glumiţă reuşită, tocmai pentru a încerca să ascundă faptul că şi ochii lui sunt umezi.

Din păcate, realitatea nici măcar nu seamănă cu acest vis pueril al meu. Mama este departe, cel mai probabil plecată într-o vacanţă exotică alături de iubitul ei pe care nici măcar cum îl cheamă nu m-am chinuit să aflu şi tată este la serviciu, nevoit să lucreze ture duble pentru a ne putea întreţine.

Este nedrept că viaţa se poate schimba atât de brusc, dar ce farmec ar mai avea dacă toate lucrurile ar merge ca pe roate? Tata spune mereu că suferinţa de astăzi naşte bucuria de mâine. Vreau să îl cred. 

Sper doar că, după multele zile în care am zăcut lipsită de puteri şi chef de viaţă, plângându-mi de milă şi încercând să pansez rana imensă a inimii mele să vină şi zile în care voi radia de fericire, bucurându-mă din plin de frumuseţile vieţii.