Iubire periculoasă

Capitolul 30

— Abygail?

Îmi aud numele, dar nu foarte clar, aşa că hotărăsc să nu bag în seamă micul zumzăit ce poate fi doar rodul imaginaţiei mele. Mă aflu la graniţa dintre realitate şi stare de visare. Nu vreau să mă desprind din îmbrățișarea somnului.

— Abygail Smith, este ora zece şi jumătate! Trezeşte-te!

De data aceasta sunt absolut sigură că nu visez, căci aud vocea subţire a mamei mai clar că niciodată. În plus, o pereche de mâini reci se aşează pe braţul meu stâng şi mă zgâlţâie. Conştientă că nu voi scăpa de insistenţele ei până nu mă voi trezi, cedez şi mă forţez să deschid ochii pentru a-i demonstra că am făcut ceea ce mi-a cerut.

— În sfârşit! pufneşte, atunci când îmi întâlneşte privirea.

Se ridică de pe marginea patului meu şi se îndreaptă spre fereastră, deschizând-o larg.

Aerul mult prea rece pentru perioada aceasta a anului, inunda în scurt timp camera.

Fragmente de amintiri de seara trecută îmi apar în minte, derulându-se cu rapiditate. Singurele lucruri pe care mi le amintesc clar sunt cuvintele spuse de Dylan: „vreau să fim prieteni".

Durerea de cap este încă puternică, dar nu atât de intensă ca seara trecută. Încerc să mă ridic, dar nu pot. Trupul meu refuză să face ceea ce-i cer şi mă chinui din răsputeri să nu cedez, să nu mă las pradă dorinţei de a lăsa totul baltă şi a mă culca la loc.

— Este cineva jos care te aşteaptă, aşa că lasă lenevitul şi ridică-te! mă anunță mama aşezându-se din nou pe marginea patului pentru a verifica dacă nu cumva am adormit la loc.

— A venit Madi? întreb fără prea mare tragere de inimă, în timp ce încerc să mă întorc cu spatele la ea.

Nu îmi place când cineva se holbează la mine.

Constat că port încă pantofii ce m-au chinuit toată noapte, abia în clipa în care tocurile acestora se agață în materialul subțire al rochii, împiedicându-mă să mă mișc. Se pare că am adormit încă din mașină.

— Nu! De ce ar veni? mama pare de-a dreptul contrariată de cele auzite.

Din câte ştiam eu, o place pe Madi sau cel puţin nu are ceva personal cu ea. Oricum, sincer vorbind, nici nu ştiu la ce să mă mai aştept din partea ei. Puteam băga mâna în foc că nu îl va plăcea pe Dylan, cel puţin nu din prima, iar ea mi-a demonstrat că m-am înşelat amarnic, atunci când s-a arătat atât de încântată că băiatul m-a invitat la dans. În ultima vreme, mama este total imprevizibilă. Nu am puterea şi nici curiozitatea să cercetez comportamentul ei bizar, aşa că încerc să nu îi dau prea mare atenție. Am ales să pun toate aceste schimbări pe seama oboseli şi a stresului ce îl îndura zi de zi. Sper că lucrurile vor reveni la normal, mai devreme sau mai târziu.

— Consider că ar fi politicos din partea ta să te ridici, să te aranjezi puţin şi să cobori. Musafirii nu trebuie să aștepte prezența gazdei!

O privesc cum traversează lent micul meu dormitor, îndreptându-se spre uşă. Nu pot să nu mă întreb cum reuşeşte să arate mereu ca scoasă din cutie. Pot pune pariu că a ajuns târziu în noapte acasă de la petrecere şi că a prins doar câteva ore de somn. Cu toate asta, nimic din felul în care arată nu trădează orele de nesomn. Chipul îi este perfect machiat, părul frumos aranjat şi ţinuta impecabilă, compusă dintr-o fustă bleumarin şi o cămăşuţă cu mâneca scurtă de culoare albă. Arată la fel de bine ca în orice altă zi.

—Nu te lasă aşteptată prea mult timp! adăugă scumpa mea mamă, înainte de a părăsi camera şi de a mă lăsa singură.

După cinci minute în care mă tot întreb cine m-ar putea căuta şi după cam tot atâtea în care răscolesc prin fiecare sertar al creierului meu în căutarea unui răspuns, mă dau bătută şi mă ridic din pat, conştientă fiind că singura cale de a afla răspunsul este să cobor şi să văd cine este musafirul misterios. Mama nu mi-a dat nici măcar un mic indiciu despre persoană ce aşteaptă ca eu să îmi fac apariţia jos.