Matthias povestește:
Inima mea bate cum n-a bătut vreodată și aș vrea să fug la ea și să o îmbrățișeaz strâns, să îi sărut buzele și să le arăt tuturor că e numai a mea. Și eu te iubesc, iubito, aș vrea să strig în gura mare. Să audă fiecare persoană că iubesc o singură fată pe acest pământ, să creadă toți că sunt un mincinos nesimțit și doar ea să simtă adevărul, să simtă că sunt un nebun îndrăgostit.
Inima mea l-a ales pe el.
Da, îl iubesc.
Uitasem ce înseamnă sau cum se simte fericirea, dar mi-am amintit și pot spune cu mâna pe inimă că în acest moment sunt cel mai fericit om de pe pământ. Să fii iubit și să iubești, asta înseamnă cu adevarat fericirea. Să fii iubit, să iubești, dar relația să fie imposibilă, asta înseamnă durerea. Realitatea noastră.
Fața lui Judy e pe undeva pe podea, iar gura ei uită să se mai închidă.
— Știam eu.
Micuța mea își șterge lacrimile, dar altele fac să fie în zadar.
— Ai recunoscut în fața tuturor. Te-ai făcut de rușine, rânjește Judy.
Printre lacrimile ce-i curg, Sophie zâmbește melancolic și mă uimește tăria ei. Poate de asta o iubesc atât de mult. Se uită în jur la oamenii ce o privesc și le zâmbește și lor.
— Ce e greșit în a iubi?
Cei din jur o ascultă cu atenție, iar asta o irită pe Judy. Își întorc capetele și se întreabă între ei.
— Să ridice mâna cel ce nu s-a îndrăgostit vreodată!
Privindu-se unii pe alții, mâinile tuturor râman jos, ceea ce nu mă surprinde. Privirea lui Sophie mă caută, vrând probabil să vadă dacă am mâna ridicată. Văzând că mâna mea este jos, se uită în ochii mei, iar eu o las să citească totul. O las să-mi citească dragostea din ochi, de pe față, din inimă, să știe că o iubesc nespus, iar atunci când aprob din cap, știu că a înțeles, dar știu și că îi fac rău.
— Atunci cu ce vă încurcă un om în plus care iubește? Credeți că ar trebui să îmi fie rușine?
Cu toții ramân fără cuvinte.
— Cine se simte rușinat că iubește sau că a iubit cândva?
La fel, mâinile tuturor rămân jos.
— Exact, pentru că iubirea nu însemnă rușine. Rușine să le fie celor ce o contestă!
Termină ea plânsă, dar cu zâmbetul pe buze.
— Frumos spus! se aude o fată din spate.
Pentru că fata a aplaudat, ceilalți au urmat-o, iar acum tot livingul aplaudă micul discurs ținut de Sophie, iar inima mea crește. Câțiva băieți fluieră, iar fetele își strâng iubiții în brațe, ceea ce o face de Sophie să fie mândră. Și eu sunt mândru de ea, altfel n-aș putea.
— Ce știți voi despre dragoste?
Judy continuă de una singură cearta, la fel cum a și început de fapt. Greseala ei, spre deosebire de mai devreme, când tot o mai ascultau câțiva, acum cu toții o îndeamnă să tacă.
— Dar tu ce știi despre dragoste?
Cu sprâncenele ridicate, micuța mea îi așteaptă răspunsul.
— Poate și eu îl iubesc.
Stomacul mi s-a întors pe toate părțile, iar Jack-ul stă să iasă. O văd pe Sophie întristându-se și aș vrea să fac ceva, dar simt că nu am nicio putere.
— Așa îi arăți tu că îl iubești? Făcând scandal? Dându-te în spectacol? Cerșindu-i atenția într-un mod cu totul exagerat?
Ce se întâmplă în momentul de față, este, probabil, ceea ce visează orice băiat. Două fete certându-se pentru tine în fața tuturor. Poate și eu am avut acest vis cândva, dar acum îmi pare un coșmar. Visul acesta se spulberă atunci când iubești, nu mai ai nevoie de dragostea nimănui, nu mai ai nevoie de atenția altcuiva, și mai ales, te doare și te bucură în același timp dragostea.
Numai tu puteai să-mi faci asta, Sophie.
— Te-ai întrebat vreodată de ce nu te iubește nimeni? De ce nu ai prieteni? întreabă Sophie ciudat de calmă.
Judy se apropie de ea și jur, dacă se atinge macar de o scamă de pe rochia ei, o nenorocesc.
— Înapoi!
Will se pune în spatele lui Sophie și în același timp, îmi spune din priviri să rezolv situația, iar pe gură îi iese o înjurătură destul de frumoasă la adresa mea.
— Ce știi tu? Ce știi tu? îi urlă Judy în față, ignorându-l pe Will.
Înotând printre oameni beți și fete curioase, ajung imediat în spatele lui Judy. Expresia mea dezgustată și strâmbătura pe care i-o arunc, o fac pe Sophie să râdă pe sub mustăți.
— Râzi, idioato, râzi!
Se repede spre ea, dar nu apucă să facă vreun pas, câci mâna mea o prinde de materialul rochiei și o aduce de unde a plecat.
— Ce nai...
Ochii ei depășesc mărimea cartofilor când se întoarce.
— Matthias, începe să se milogească. Ai auzit ce mi-a spus? Nu m-am simțit așa umilită în viața mea! Dumnezeule, bine că ai venit!
Se aruncă pe mine și ghearele ei mă înconjoară. Deja simt alcoolul urcând. Tot din cauza alooolului stau cam prost cu echilibrul și bineînțeles că aterizez cu spatele pe podea și cu ea peste mine.
Căzătura a stârnit amuzamentul privitorilor, dar mie nu-mi arde deloc de râs. O împing de pe mine cu forță și aterizează pe podeaua tare cu o bufnitură. De frică să nu îi fie terfelită demnitatea falsă, se ridică din câteva mișcări și privește în jos spre mine. Ajutat de Will, nepăsându-mi de gurile din jur, mă ridic și mă îndrept spre Judy.
— Ce se întâmplă? o întreb cu dinții încleștiați.
— Dumnezeule, Matt, a recunoscut că te iubește. Trebuia să fii de față.
Rânjește ca o hienă și se uită cu batjocură la Sophie. Sophie ține capul în pământ și nu are curaj să ne privească pe niciunul.
— Am fost, șoptesc.
Sophie își ridică privirea, iar ochii mei se aruncă în cele două jaduri. Ochii ei stau să plângă, le fel și inima mea. Îi zâmbesc cât pot eu de încurajator, iar ea mă urmează, pe fața ei imaculată apărând cel mai drăgălaș zâmbet. Fluturii din stomac nu mai par atâta de enervanți, iar caldura din piept mă face să mă simt viu. Dumnezeule, cât o iubeam!
— Pleacă! rostesc apăsat, cu ochii încă la Sophie.
Aud câteva o-uri și râsete, dar nu le pot băga în seamă. Eu m-am pierdut în doi ochi migdalați.
— Vezi, mironosițo, tot pe mine mă vrea. Hai, cară-te!
Chicotelile lui Judy mă calcă pe nervi și eu aș vrea să calc cu bocancul pe limba aia ascuțită. Mă întorc la ea și mă încrunt.
— Tu, tu să pleci!
Face ochii mari și se uită urât. Câteva lacrimi se strâng în ochii ei machiați strident.
— Am zis să pleci dracu de aici!
Urlu la ea și tresare speriată, dar mă ascultă. Știu că se teme de mine. Își adună geanta de pe podea și dă să plece, dar o prind de cot.
— Ți-am mai zis să nu te apropii de ea, dar nu m-ai ascultat. E al doilea avertisment. Data viitoare, jur, o să uit că ești femeie! scuip printre dinți și o împing printre oamnei.
Pleacă rușinată, cu coada între picioare și nu se mai uită înapoi. Asta ar trebui să fac si eu acum, să plec. Am indepărtat-o pe Judy pentru că o rănea pe Sophie, dar la fel de mult rău îi fac și eu. Poate chiar mai mult.
Revin în fața ei și o privesc trist. E tristă și ea. Oftează și are lacrimi în ochi. Doar simpla mea prezență îi provoacă durere, lacrimi, amăgire. Fac doi pași către ea. Nu știu ce se va întâmpla, stiu doar că trebuie să o las în pace. Îi mângâi obrazul și părul, ea se pierde. Îi ridic bărbia și îi privesc ochii, aproape plânge. Îi sărut fruntea și îi spun să nu plângă, nu merită. Apoi plec, trec printre oamnei și o las în urmă. Îmi caut sticla de alcool.
În drum spre ieșire, grăbit să părăsesc mai repede casa asta, mă lovesc de un corp tare și aproape cad. Îmi mijesc ochii ca să pot privi sub glugă și îmi vine să îl iau la pumni atunci când îl recunosc.
— Ce cauți aici?
Ridică degajat din umeri.
— Am vrut să o văd.
Spune și se uită după Sophie.
— Faci o mare greșeală și tot ea va suferi.
— Tu să-ți vezi de greșelile tale, mi-o taie el și pumnul mi se strânge. Nu cred că o face cineva să sufere mai mult decât tine.
Conștiința mea trădătoare îi dă dreptate și simt nevoia să lovesc ceva, poate să mă lovesc singur sau să îl lovesc pe el, oricum e la îndemână. O fac să sufere...
— Nu te amesteca. Să vorbești atunci când scapi de lașitate și îi spui adevărul, scuip printre dinți.
Își înclină capul și mă privește cumva de sus, cu o mimică încruntată.
— Uită-te în oglindă și spune-mi atunci cine e mai laș, îmi aruncă el.
Trec pe lângă el, cu nervii întinși până la refuz. Dacă mai stau puțin, iar el mai deschide gura, s-ar putea să-și caute dinții pe sub canapele. Îl ocolesc și pun mâna pe clanță, aleg înțelept.
— Dacă o rănești, o să răspunzi în fața mea, Lucas! îl avertizez și trag ușa glisantă după mine.
Vântul adie ușor și îmi aduce aminte că e Decembrie. Frigul îmi trece prin tricoul subțire și îmi grabesc pașii spre mașină. Mă trântesc în scaun și îmi pun capul pe volan. După ce îmi trag sufletul preț de câteva clipe, pornesc spre casă. Accelerez și mai iau o gură din sticlă. Lichidul îmi arde gâtul, dar mă face să-mi pierd capul și să-mi dau uitării viața.
Vreau să uit că tatăl meu e un nenorocit și nu m-a iubit niciodată, vreau să uit că viața mea e de rahat și să visez pentru câteva minute la cum ar fi să fie perfectă, vreau să uit că mama e moartă și îmbrățișările ei nu-mi mai pot alina durerea, vreau său uit că prima fată de care m-am îndrăgostit nu poate fi a mea și altul e cel care o sărută. Vreau să uit totul și să-mi amintesc doar lucuri frumoase, fie ele și puține. Să-mi amintesc cum zâmbetele mamei mă linișteau, să-mi amintesc că am prieteni, să-mi amintesc că am o mătușă precum o mamă și să-mi amintesc că Sophie mă iubește. Să-mi amintesc că totuși nu sunt singur pe lumea asta.
Parchez în fața casei și merg plictisit spre ușă. Încerc să bag cheia în broască de câteva ori, dar nu nimeresc nici măcar o dată. Neavând încotro, sun la sonerie și astept valul de discursuri pe care o să mi-l arunce Blythe drept în față.
Deschide ușa și mișcă dezaprobator din cap când mă vede. Se uită fix și se prinde că am băut. Văd dezamagire în ochii ei, iar asta mă doare.
— Ce ți se întâmplă, Matthias? șoptește îngrijorată.
Mă lupt cu lacrimile, dar într-un final le las să mă înfrângă.
— Nu mai rezist, Blythe.Pur și simplu nu mai am putere.
Îmi las capul să cadă pe umărul ei, iar ea mă cuprinde cu brațele. Îmi mângâie spatele și mă strânge puternic.
— Off, copile.
Mă trage în casă după ea și ne așezăm împreună pe canapeaua maro din piele. Mă ține în brațe, iar eu plâng pe umărul ei. Plâng cum n-am mai plans de pe vremea în care mă spovedeam copacului din pădure, de pe vremea în care mama era chinuită de bețiile tatei, iar eu mă ascundeam de ea numai să nu mă vadă plângând.
Blythe se mută și îmi ridică bărbia cu degetele ca să îmi poată vedea fața. Nu știe ce să facă, deoarece nu m-a mai vazut plângând până azi. O doare pentru mine, pot vedea asta pe chipul ei frumos. Poate nu pot vedea și în interior, dar știu că se consumă pentru mine, iar eu nu pot accepta.
— Spune-mi, băiete, spune-mi! mă roagă ea.
Îmi șterg ochii și îmi las capul pe spătarul moale al canapelei, privind tavanul. Adevărul, asta așteaptă, iar eu asta îi voi spune.
— E vorba de o fată, mi-o ia ea înainte.
Îmi pun ambele mâini pe față și încuvințez, lacrimile nu vor să se oprească. Ea oftează.
— O placi?
Ar fi fost mult mai ușor așa..
O privesc în ochii albaștri. Ea întinde mâna să-mi șteargă lacrimile, dar mă trag înapoi. Mă simt bine plângând.
— O iubesc! șoptesc absent.
Ochii ei se măresc, dar un zâmbet îi tronește pe chip.
— Și ea?
— Și ea mă iubește.
Încruntătura ei mă face să cred că nu înțelege nimic.
— Și atunci care e problema?
Zâmbesc amar și încep să îi povestesc despre Sophie. Îi spun despre prima zi în care am cunoscut-o, atunci când era să dau cu mașina peste ea. Îi spun despre cât de mult am urât-o din cauza asemănării cu Jena. Îi spun despre lucrurile pe care i le-am făcut, iar ea m-a iertat de fiecare dată. Îi spun despre cum am început să înnebunesc în lipsa ei și despre cum ura s-a transformat în iubire. Îi spun despre săruturi si despre dățile în care ne promiteam că vom sta departe unul de celălalt. Apoi îi povestesc cum tata a stricat totul, cum s-a încurcat cu mama lui Sophie, iar acum este imposibil să fim împreună. Ea ascultă și înțelege. Zâmbește și se încruntă.
— Nemernicul, îl complimentează ea pe tata.
— Face ceea ce știe, își bate joc, dau din umeri.
După câteva minute de tăcere și gândire, ea sparge liniștea.
— Spune-mi despre ea, mă îndeamnă cu un zâmbet cald.
Nu mă pot abține, gândul la Sophie îmi face inima să tresalte, iar zâmbetul îmi apare pe chip instantaneu.
— Are cel mai frumos chip pe care ochii mei l-au văzut vreodată. În pieptul ei bate cea mai curată și blândă inimă dintre toate. E atât de puternică. Suferă și inima i se rupe, dar ea zâmbește și pare cel mai fericit om. Și are niște ochi, Dumnezeule, ochii aceia! Mi-e teamă să îi privesc, știind că am ocazia să mă rătăcesc în adâncul lor, riscând să mă îndrăgostesc mai mult.
Sophie e peste tot în mintea mea. Zâmbind, plângând, țipând la mine, privindu-mă cu dragoste, spunând că mă iubește. Inima mea bate de nebună și stomacul mi se strânge puternic.
— Scrie, citește, cântă atunci când crede că nu observă nimeni și iubeste orice lucru neînsemnat. Habar nu am cum mă poate iubi, pur și simplu nu pot înțelege. Are un suflet bun. E extrem de frumoasă, atât la interior, cât și la exterior. E minunată, e perfectă, e pur și simplu ea. Zâmbesc precum un tâmpit când o văd și atunci când lipsește, mor de dorul ei.
Blythe are o licărire ciudată în priviri și parcă spune: "am apucat să te văd îndrăgostit."
— Îmi amintește așa de mult de mama. Nu am cum să nu o iubesc, îi mai spun.
Lacrimile se adună în ochii ei, iar eu o strâng la piept. Știu că și ei îi lipsește mama, singura ei rudă, în afară de mine. Îmi lipsește și mie, aș face orice să o pot revedea o clipă, chiar de-ar dura o secundă.
— Chiar atât de mult o iubești? mă întreabă.
— Mai mult decât pot spune.
Mă prinde de umeri și mă fixează cu privirea. Mă scutură de câteva ori, parcă vrând să mă trezească la realitate dintr-un vis fără scăpare, și-apoi arată plină de speranță.
— Luptă, Matthias! Luptă pentru ea! Pentru voi.
Cred că nu a fost atentă la povestea de mai devreme. Casc gura la ea ca un tâmpit și aștept curios să-și termine ideea.
— Fă să nu mai conteze nimic altceva. Să nu vă mai intereseze de părinți, de oameni, de nuntă, de nimeni altcineva. Fă în așa fel încât doar iubirea voastră să conteze.
Nu am timp de speranțe trecătoare, nu mai am putere pentru ele. Orice gând profund reprezintă un vis neatins.
— Nu e chiar atât de simplu, Blythe.
Ea zâmbește cu gura până la urechi.
— E mai simplu decât vă dați seama, doar că vouă v-a plăcut să complicați lucrurile de la bun început.
Mă gândesc la cum ar fi fost să fi fost împreună de când ne-am dat seama că ne iubim. Să nu fi existat niciun obstacol în calea noastră, doar dragoste. O văd pe Sophie dăruindu-mi săruturi în fiecare zi, ținandu-mă de mână, zâmbind din tot sufletul. Mă văd pe mine îmbrățișând-o, atingând-o, protejând-o, râzând cu ea, iubind-o, fiind iubit. Da, am fi fost fericiți mai mult ca sigur. Ne-am fi iubit și-atât, simplu.
— Ai două opțiuni: lupți pentru iubire și vei fi fericit ori stai cu mâinile în buzunare și o vei pierde definitiv.
Cască de obosită și se ridică leneș, pornind lent spre scară. Privesc îngândurat în urma ei și iau în calcul fiecare cuvânt.
Luptă, Matthias! Luptă pentru ea! Pentru voi.
— Amintește-ți că nu veți fi frați cu adevărat, îmi aruncă peste umăr și urcă șirul de trepte.
...o vei pierde definitiv.