Aștept să spună ceva, orice, dar tot ceea ce face este să îmi analizeze chipul în amănunt, făcându-mi palmele să transpire și lighioanele să-și facă de cap în al meu stomac. Își încrețește și descrețește pielea frunții în repetate rânduri, continuând să tacă.
Înghit în sec, încercând să îndepărtez senzația de gură uscată, apoi îmi dreg vocea. Ochii îi sar pe buzele mele, iar un fior îmi traversează întregul corp, făcându-mă să-mi doresc să fug cât mai departe.
Își încrucișează brațele la piept, acoperind capetele membrilor formației imprimate pe materialul hanoracului și mă privește cumva de sus.
Oftează silențios.
— Ce ar mai fi de discutat, Sophie? Credeam că ai înțeles, vorbește calm.
Ochii lui îmi spune că simte la fel. S-a dus totul. Cuvintele încă îmi fac zgomot în gânduri.
— Ce ai vrut să spui atunci când i-ai zis mamei "faceți o mare greșeală"? întreb.
Ochii i se înnegresc, pumnii i se strâng și vorbește printre dinți, ca despre cel mai mare dușman al său.
— Tatăl meu e cel mai mare șarlatan, afemeiat și mincinos om pe care l-am cunoscut în viața mea. Mama ta nu va fi niciodată fericită cu el.
Strâng din dinți.
— Vreau să cred că totul e fals, mărturisesc.
— Te poți minți în continuare, realitatea rămâne aceiași.
Fac un pas spre apropiere și mai rămân câțiva centimetrii între corpurile noastre.
— Și care e realitatea? întreb, privind fix în cele două găuri negre ce duc spre iad.
— Vom fi frați.
Adevărul mă împunge violent, direct în inimă. Câteva lacrimi vor să-mi scape, dar le țin captive cu toată puterea.
— S-a dus totul, îi repet cuvintele și mă îndepărtez încet de el.
Merg amețită spre ușă, lăsându-l în urmă cu tot cu inima mea. Las câteva lacrimi să curgă, să-mi păteze obrajii cu suferință, căci din suferință sunt făcute. Cobor treptele lent, parcă numărându-le, și mă opresc la baza lor, fiindu-mi greu să mai respir. Îmi apăs pieptul cu putere și mă agăț de fiecare bucată de aer, la fel cum o frunză de toamnă se ține strâns de creangă înainte să pice.
Respirația mi se reglează treptat și îmi târăsc picioarele spre ușa mare din sticlă, ce duce spre ieșire. Ating mânerul lung și mă sprijin de el, încercând să îmi recapăt puterile, dar durerea sufletească mă face să cedez.
Vom fi frați.
Plâng în hohote și simt că nu mai suport nimic. Suspine ce fac ecou în spațiul gol al holului îl aduc pe Matt de undeva din spatele meu. Nu-mi dădusem seama că mă urma. Îmi atinge spatele și mă întoarce cu ușurință, înlănțuindu-mă cu brațele sale mari.
Tot corpul mi-a revenit la viață dintr-odată și-aș vrea ca nimeni și nimic să nu ne mai separe trupurile vreodată. E ca și cum îmi îmbrățisează totodată și sufletul, îi redă căldură, căci înghețase de-atâta durere. În același timp, mă doare că nu realizează cât înseamnă pentru mine, aș vrea atât de mult să-i spun. Mă strânge și mă vindecă. Mă bagă în pieptul lui ca și cum ar fi ultima dată și poate chiar e ultima dată.
— Nu mai suport, Matthias, reușesc să îndrug printre suspine. Am ajuns la capătul puterilor.
Mă plâng și plâng la pieptul lui, îi ud hanoracul cu lacrimi și mă descarc. Am nevoie de el.
— Liniștește-te, iubito, sunt aici, spune blând și-mi mângâie spatele.
Iubito. Iar cuvântul acela. Mereu îl va rosti, dar niciodată nu va avea însemnătatea după care inima mea tânjește.
— Am atâtea pe cap, îngăim înfrântă.
Se desprinde și mă privește fix. Ochii lui emană durere, una asemănătoare cu a mea, așa șunt și ochii mei când mi-i privesc în oglindă, goliți de fericire și speranță. Îmi șterge lacrimile cu degetele mari și mă sărută apăsat pe frunte. Cu un oftat profund, mă mai strânge o dată, apoi îmi face semn spre ieșire.
— Mergem într-un loc liniștit, vreau să-mi spui tot ce ai pe suflet, dar numai nu mai plânge, Sophie!
Aprob printr-o mișcare a capului și îmi ridic privirea spre geam, curățându-mi fața de lacrimi, acum e rândul sufletului să plângă. În același timp, ne privesc reflecțiile și oftez. Niciodată, primul cuvânt care îmi vine în minte atunci când ne privesc, cuvântul ce mă bântuie, cuvantul ce-l urăsc. Un simplu cuvânt ne definește relația, căci știu că nu vom fi niciodată una și aceiași inimă.
Telefonul îmi vibrează în momentul în care mă așez pe bancheta mașinii. Trent, la naiba, am uitat de el. Apăs butonul din capul telefonului și îl opresc de tot, înainte ca Matt să observe.
Câteva minute mai târziu, parchează mașina pe un câmp pustiu și simt cum mi se zburlește părul. In fața, in spatele și în lateralele mașinii există doar iarbă și câțiva copaci rari, iar în depărtare se zărește o pădure deasă. Nu sunt case, nu sunt oameni, nu e nimeni. Deschid gura să zic ceva, dar rânjetul lui mă oprește.
— Ar fi un loc perfect să omori pe cineva, nu crezi?
Înghit de mai multe ori, crezând că nodul format dispare. Expresia speriată a feței mele îl face să râdă în hohote, neștiind că nu mi-e teamă de pustiu, ci de noi doi singuri în pustiu.
— Mi-ar fi greu să te îngrop, zic și încerc să scap de stres.
Râdem amândoi, dar ne oprim brusc, știind că avem de vorbit. Ies silențios din mașină și îl astept pe Matt. Iese și el și mă prinde de mână, ducându-mă spre pădure.
Uitându-mă mai cu atenție, peisajul e oarecum liniștitor și lipsa populației îl face plăcut pentru mine. Doar liniștea pliutește în aer și câteva păsări ne încântă cu glasurile lor melodioase, formând imnul naturii.
— Unde mergem? întreb curioasă.
— Curiozitatea a omorât pisica, îmi spune și mă strânge ușor de mână.
Zâmbesc fără să mă vadă și îmi înfrânez curiozitatea. Mergem preț de câteva minute printre pomii înalți, ce par a desena norii pe cer. Matthias mă tine de spate și are grijă să nu mă împiedic de crengile căzute. Pielea mă furnică acolo unde mâna lui poposește și încerc să ramân calmă.
Mergem, mergem și tot mergem de nici nu mai știu când. Nici un cuvânt nu rostește, iar eu simt că înnebunesc de plictiseală.
— Unde mă duci, Matt? Am obosit, mă plâng.
— Taci, Sophie, iar pui prea multe întrebări, îmi spune.
Îmi desprind mâna dintr-a lui și mă opresc. Când se oprește și el, îmi încrucișeze brațele la piept și îl privesc printre gene.
— Nu am întrebat nimic, mă strâmb.
Își rotește ochii.
— Ești așa un copil, scutură din cap. Haide!
— Am obosit, Matt! Jur că am obosit!
Bat cu picioarele în pământ și îmi scutur brațele.
— Of, copilo, of!
Ridică mâinile spre cer exasperat și se uită la mine. Îi zâmbesc inocent și mă clatin pe picioare înainte și înapoi, cu mâinile la spate. Neașteptat, se întoarce cu spatele la mine, se lasă ușor pe vine și îmi face semn.
— Urcă!
Dar eu rămân în același loc, puțin rușinată. O să fim prea aproape.
— Acum ce mai e?
Se întoarce cu ochii mari și își întinde mâinile în față.
— Eu, păi..
Mă bâlbâi, neștiind cum să îi explic timiditatea bruscă ce m-a cuprins.
— Ne apucă noaptea în pădure dacă mai stăm. Vrei să ne mănânce lupii?
Tremur de spaimă la spusele lui. Poate nu e o ideea chiar atât de rea.
— Of, bine, mă las pagubașă.
Se pune înapoi în poziție, iar eu mă agăț cu picioarele de mijlocul lui, inconjurându-l. Mâinile lui mi se așează pe coapse și mă bucur că sunt în spate, astfel nu mă vede roșind. Îmi lipesc abdomenul de spatele lui și îi pun mâinile în jurul gâtului, evitând să-i ating piele.
— Chiar sunt lupi? îl întreb la un moment dat, plictisită de o nouă liniște.
Îi simt pieptul vibrând din cauza rasului și zâmbesc pe ascuns.
— Cum să nu. Dacă ar fi întuneric, le-ai putea vedea ochii printre tufișuri, șoptește cu glas misterios și părul de pe ceafă mi se zburlește.
Vrând să mă conving, îmi plimb ochii prin toate colțurile pădurii. Câteva tufișuri se mișcă, dar poate vânatul e responsabil sau..
— Hai să ne întoarcem, Matt! îl rog într-o șoaptă speriată, ceea ce îi provoacă altă serie de râs.
Enervată, cobor din spatele lui și îl lovesc cu pumnul în umăr.
— Tu râzi de mine! concluzionez indignată și îi dau din nou cu pumnul. Nu pot să cred. Mincinosule!
Își ține amuzamentul în frâu, iar ochii îi sclipesc atunci când mă privește. O sclipire ce aproape îmi înmoaie picioarele și îmi feresc privirea.
— Serios, unde mă duci? Cred că am ajuns în partea celaltă a orașului de când tot mergem.
Cu ochii mijiți și cu acea sclipire bizară, se aproape de mine și mă ciupește de un obraz.
— Ești așa drăguță când te enervezi, mă complimentează.
Inima mi se agită în piept, obrajii-mi prind culoarea racului și stomacul mi se face ghem. Dându-și seama, simțind aceiași intensitate, se îndepărtează buimac, oarecum temător și își duce o mânăn la ceafă.
— Am ajuns, îmi spune și se întoarce cu spatele.
— Unde? întreb dezorientată.
Cu degetul arătător, mă îndeamnă să privesc copacul bătrân din fața lui. Uriaș într-adevăr, înalt până unde nu mai pot privi, cu ramuri groase și dese, dar totuși joase pentru înălțimea lui. Frunzele i-au căzut din timpul toamnei , iar acum pare pustiu. Tulpina foarte groasă mă duce cu gândul la căsuțele din desene, în care locuiau veverițele, dar în același timp, mintea mea îl asociază cu un bătrân înțelept.
— Bine ai venit la copacul suferinței.
Umbra unui zâmbet fals îi atinge buzele, un zâmbet melancolic, din durere, mâhnit, nicidecum unul fericit.
— Aici mă ascundeam când eram copil, spune obsent.
— De cine te ascundeai? îl întreb.
— De toată lumea. Fugeam de acasă, mă urcăm în el și plângeam ore întregi. Probabil de aceea a crescut atât, surâde amar, l-am udat cu prea multe lacrimi.
Inima mi se rupe la imagine ce mi s-a format în minte cu un băiețel brunet și-ai săi ochi negrii plângând. Un mic copil suferind în singurătate, fără ca cineva să-i știe durerile.
— Era singurul meu prieten, continuă el. Doar el mi-a știut suferințele.
Momentul lui de confesiune mă doare și aș da orice să-i pot șterge amintirile urâte, dar din păcate, spere frustrarea mea, nu am această putere. Așa că nu știu ce să fac mai mult decât să-i dăruiesc o îmbrățișare caldă.
— Eu voi fi mereu aici, îl asigur. Să ții minte!
Mă sărută pe frunte și îmi mângâie obrazul cu grijă, provocându-mi mici fiori.
— Vino!
Îmi face semn și îl urmez tăcută până la baza copacului. Încerc să îl măsor din priviri, dar ar trebui să face o grămadă de pași în urmă, și-așa aș vedea doar jumătate.
Matthias vine în spatele meu și mă ajută să urc pe prima ramură, care nu e chiar așa aproape de sol, dar fiind înalt, iar eu ușoară, reușește să mă ridice atât cât să mă pot agăța de ceva rezistent, iar mai apoi să mă urc singură.
Mă așez cu grijă, cu un picior pe o parte și cu celălalt pe partea cealaltă a brațului. Matt se cațără foarte ușor și în câteva secunde se așează în fața mea, dar cu picioarele pe aceiași parte și cu spatele razmat de pom. Trage aer în piept și mă aduce mai aproape de el și are grijă să nu cad. Ceva îmi arde în stomac la atingere.
— Ce ai pe suflet, Sophie?
Îmi mângâie lent obrazul cu dosul palmei, degetele lui își fac loc în părul meu și mi-l mângâie ușor, așzându-l cu grijă după ureche.
— Înainte credeam că spunându-i copacului durerile mele, ele rămân aici, ca și cum i le-aș fi dăruit.
— Și a mers? îl întreb.
— Nu, s-au ținut ca scaiul de mine, dar după ce am povestit, ceva din greutatea lor a rămas aici, deci cumva a mers, dă din umeri.
Sper ca aici să rămână toate.
— S-au adunat prea multe, încep confesiunea. Simt că greutatea întregii lumi se află pe umerii mei, iar mie mi-e atât de greu s-o duc.
— Ia-o de la început, mă îndeamnă blând.
— Am crezut că mutându-mă aici îmi voi găsi liniștea, fericirea, dar eu nici măcar nu știu cu ce se mănâncă.
Ascultă cu atenție, continuând să îmi mângâie părul.
— Mai întâi tatăl meu, omul care ar fi trebuit să mă sprijine, să fie mereu acolo cu un sfat din suflet și un umăr pe care să pot plânge, a fost cel care m-a rănit primul, amenințându-mă că se omoară, dând vina pe mine.
Lacrimile curg încet-încet, iar el mi le prinde.
— Știi ce doare cel mai tare? suspin. Că l-am iertat și părea că relația își revine treptat, dar acum nu-mi mai răspunde la niciun apel, de parcă l-ar suna un străin.
Strâng din ochi și sunt hotărâtă să îi spun totul.
— Apoi mama, oftez. Nu m-am certat niciodată cu ea, doar mici contraziceri ce nu s-au pus la socoteală. Dar acum m-a rănit cu adevărat, am avut încredere în ea, i-am povestit mereu ce se întâmplă în viața mea, dar ea s-a ascuns de mine, m-a mințit pentru un bărbat. Nici măcar n-o mai pot privi în ochi.
— Nu ai discutat cu ea? mă întreabă.
— Puțin, dar am renunțat amândouă când ne-am dat seama că ajungem la ceartă. Nu pot să o iert prea ușor.
În ochii lui scrie tristețe cu litere mari și îngroșate, iar eu citesc cu durere în suflet.
— E singura persoană cu care n-ar trebui să fii certată vreodată, îmi spune absent.
Realitatea mă izbește în față, iar următoarele lacrimi sunt pentru asta. Mama lui nu mai e, iar el încearcă să mă apropie de a mea.
— Poate fi prea târziu apoi, nu-i așa? întreb.
Se uită fix în ochii mei și apropă.
— Rămâne doar durere și regret.
Nu am curajul să-l întreb mai multe. Să pui întrebări înseamnă să scormonește trecutul și de cele mai multe ori, trecutul înseamnă durere.
Mă întorc și îl trag într-o îmbrățișare, vrând să-l consolez. Mă primește fără ezitare și mă culcușesc la pieptul său.
— Pare că asta nu e tot ce te macină, șoptește în părul meu.
Strâng materialul hanoracului între pumni, știind că dragostea pentru el mă distruge cel mai mult. Mă desprind și revin pe locul meu, trezită la realitate.
— Spune-mi ce e între noi! îl îndemn.
Își strânge ochii și-apoi îi deschide lent. Mi-e atât de teamă de răspuns.
— Părinții noștri, spune sec.
Răspunsul lui îmi dă de înțeles că ar fi dorit să poată fi ceva între noi, ceva mai mult decât o prietenie.
— Nu mă refer la obstacole, îi spun, căutându-i privirea.
Dă tot aerul afară din plămâni, de parcă și-ar fi ținut respirația, apoi se uită în ochii mei.
— Mai contează, atâta timp cât nu mai poate fi nimic? mă întreabă cu glas răgușit.
Adevărul doare.
— Și ce-o să facem? O să ne prefacem că celălalt nu există? îi răspuns cu o întrebare.
— Știi că trebuie să încheiem orice legătură, spune, strângându-și pumnii.
În interiorul meu știam, dar mi-a fost greu să recunosc.
— Putem măcar să fim prieteni, propun.
Clatină din cap cu un aer melancolic.
— Ne facem rău, Sophie, trebuie să păstrăm distanța. Așa e cel mai bine.
Îmi feresc privirea ca să nu vadă lacrimile ce s-au strâns la pragul ochilor. Nu pot ignora faptul că a zis "ne facem". Acum știu că și el simte la fel, iar asta mă bucură, dar mă și întristează.
— Am mai încercat, spun.
Oftatul lui se împletește cu al meu.
— Acum ne vom strădui.
La fel cum un val spulberă nisipul mării într-o zi furtunoasă, așa mi se năruie mie fiecare speranță avută, iar un glas ciudat îmi fredonează în continuu în minte:
Niciodată.
Niciodată.
Niciodată.