Există două tipologii de oameni. Cei care trăiesc în Seul și cei care supraviețuiesc în suburbiile orașului. Mina și Seungyeon sunt două adolescente plasate la poli opuși.
Seungyeon înflorește nopatea. Precum o văduvă neagră, fata știe să împroaște...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
. Ten își lectura în tihnă cursul sugrumat în paginile răstălmăcite ale unui dosar albastru din plastic. Cu un marker gălbui urmărea cuvânt cu cuvânt. Istoria religiilor era una dintre materiile lui preferate, pentru că nu îți insufla forțat o pocăință pe care trebuie neapărat să o înghiți. Erau atâtea de descifrat, atât de multe perspective. Buddhismul îl fermeca cel mai adânc, deși toate se legau cam de același principii. Știa bine că între a crede ceva și a cunoaște e o mare diferență. Pentru a crede în ceva anume de obicei nu ești ucis, dar pentru că știi adevărul...asta nu poate decât să îți coase un drum de mătase înspre moarte.
Religia străveche a romanilor era și ea interesanta. Și cum deși erau cuceritori tolerau ca fiecare provincie cotropită să își ducă mai departe cultul. Nu toți studiau. Era o discrepanță totala între biblioteca de aici și cea de la liceul trecut. Aici puteai auzi din căștile unor elevi îmbrăcați la patru ace melodii rock sau rap din care se scuipă cuvinte obscene. În vechea bibliotecă pe care o știa el mereu era liniște. Dacă-și rotea capul în spate ar fi putut să observe un băiat, sau doi, care avea buzele umede de bere sau Soju. Își ridică însă capul din carte agonizând zumzetul ce venea din partea opusă, la câțiva pași de masa lui.
Strângând din pumni, hotărât să îi reproșeze să își dea mai încet muzica, se ridică plecând spre acesta. Nu a avut încă nicio altercație cu colegii, deși ceva îl făcea să creadă că urmează să aibă una. Biblioteca aceasta era un mozaic de confuzie. Avea coridoare pe o parte și pe alta, pline de cărți și care își scuturau pulberile de praf într-o plapumă de nepătruns. Erau amestecate și rafturile mari, înalte, semănau cu turnurile unei cetăți doar că produceau o umbră atâta de deasă încât, aveai impresia că dacă te aventurai adânc în brațele cărților vei fi smuls într-o enciclopedie uriașă sau o Biblie ce te va crucifica în funcție de păcatele comise. Însă pe lângă asta, ceva anume ii atrăgea atenția lui Ten. Un telefon cu fir cocoțat pe perete. Îi striga îmbietor numele. Așadar vraja telefonului îl făcu instantaneu să uite de muzica din acele căști. Se risipi printre umbrele rafturilor și apoi, când se apropie de telefon tastă numărul unei persoane despre care nu mai auzi nimic de câteva săptămâni. După câteva secunde îi auzi vocea somnoroasa, șifonată.
— Alo? Yeonjun la telefon, cu cine vorbesc?
— Sunt eu. Sunt eu Ten. Șopti băiatul la receptor.
— Ten?! Nu mă așteptam să suni. Cum îți merge?
— Sunt bine, dar nu am mult timp la dispoziție pentru a vorbi. Ce ai mai făcut?
— Nimic, totuși aș vrea să știu dacă vei putea ajunge săptămâna asta la campionat. M-aș simți bine să te văd în tribune. Știi bine că dacă reușesc sa scot un timp bun aș putea să mă calific la naționale.
