Există două tipologii de oameni. Cei care trăiesc în Seul și cei care supraviețuiesc în suburbiile orașului. Mina și Seungyeon sunt două adolescente plasate la poli opuși.
Seungyeon înflorește nopatea. Precum o văduvă neagră, fata știe să împroaște...
Ops! Esta imagem não segue as nossas directrizes de conteúdo. Para continuares a publicar, por favor, remova-a ou carrega uma imagem diferente.
Pădurea dansa. Dansa deasupra capetelor celor doi, unduindu-și trupul lemnos de pe o pală de vânt pe alta. Frunzele se cutremurau într-o voluptatea întunecoasă. Se simțea ca un sfârșit. Era gol, însuflețit în nimic și nimeni. Mina se ghemui deasupra movilei. Pământul proaspăt îi flutura sub tălpi din pricina vântului și purta cu el rămășițe de humus. În josul ei, groapa se tot afunda și atunci când vântul își înhăța avântul, plonjând furios deasupra ei ca o limbă de foc avea impulsul de a se lăsa împinsă drept la trei metri sub pământ. Însă nu putea să o facă acum, căci în dreptul ei stătea Taeil cu un trandafir pudrat de un roz scorojit. Într-un final , după clipe de privit în jos și gândit, groapa se acoperi, iar trandafirul căzu deasupra țărânei umede.
— Odihnească-se în pace! Cuvântă Taeil.
Mina vârî dintr-un buzunar o poză crăpată de timp și cu colțurile înegrite de cafea. Era singura poză pe care o avea cu Eunha.
— Îmi pare rău Taeil!
— E în regulă. O asigură acesta, aproape cu seninătate în glas. Trebuia să o fac și pe asta. A trecut prea mult timp și dacă Eunha a murit nu vreau să gonească peste tot pentru a-și găsi un loc de odihnă. Va veni aici în mijlocul pădurii și va ațipi un timp.
Însă lacrimile nu întârziară să apară, Taeil prăbușindu-se deasupra gropii și șuierând în ultra-violențe de suspine. Mina îl bătu ușor pe umăr, dar nu găsea un cuvânt potrivit pentru a îl consola. Se gândea doar la faptul că peste câteva ore cineva va plânge la fel deasupra mormântului ei.
— Te-am adus aici și acum reacționez așa. Adaugă plângând Taeil în timp ce-și ștergea lacrimile cu podul palmei. Pământul lipit de pielea lui se imprimă sub ochii brunetului. Acum arăta și mai obosit.
— E în regulă. Mă bucur că ai considerat că eu merit să îți fiu alături și crede-mă, știi cât de greu îți este. Trebuie să fii puternic, să continui să trăiești pentru sora ta și dacă încă este în viață sunt sigură că se va întoarce într-o bună zi. Sunt sigur că o vei mai putea îmbrățișa, măcar o dată.
Trupul fetei fu smucit de Taeil într-o îmbrățișare caldă. Lacrimile lui se împleteau în firele de fibră ale pulovărului Minei. Zvâcnea plângând, iar tot ce putea ea să facă era să privească cu o scurtă nepăsare. Oricât ar fi încercat să simtă triștea pe care băiatul o simțea, inima îi devenise atât de împietrită și creierul atât de cenușiu încât, precum un zid, nicio emoție nu mai putea penetra acea întunecime. Tot ceea ce știa era că ea era singura ființă care merita să zacă într-o groapă și că mai avea foarte puțin până când acest gând să se materializeze.
— Ce bine că exiști. Îi șopti Taeil la ureche, iar apoi își propti capul de umărul ei încercând să-și astâmpere scâncetul.
