Există două tipologii de oameni. Cei care trăiesc în Seul și cei care supraviețuiesc în suburbiile orașului. Mina și Seungyeon sunt două adolescente plasate la poli opuși.
Seungyeon înflorește nopatea. Precum o văduvă neagră, fata știe să împroaște...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Mina privea în gol. În timp ce în fața ei se aliniau felurite feluri tradiționale de mâncare, capul îi cădea obosit pe palmă, scurgându-se aidoma unei sticle pe albia unui rău. Simțea mirosul înecăcios de șofran, sau izul dulceag și totuși acrișor al mierii. Pe de asupra aburii orezului alb se ridicau feroce acoperindu-i larg chipul umilit de gânduri. Nu pricepea ce avea să caute la poker într-o seară de luni, când în mod normal ar fi trebuit să fie în camera ei zvârcolindu-se printre manualele de literatură și biologie.
— Ți-am așezat în farfurie, dar asta nu înseamnă că voi și mânce pentru tine.
O auzi clar. Clipi de câteva ori pentru ca imaginea să îi devină tulbure și unirea pereților, care în timpul în care se holba fix la ei deveniseră niște ziduri diforme, congestionate și vopsite în aceiași culoare amăruie să redevină doi pereți separați. Goi și monotoni.
— La ce îți stă mintea? Întrebă mama copilei amestecând orezul în reducția de legume.
— La nimic. Rosti cu o voce schingiuită de spaimă Mina.
— Mai bine să nu te gândești la nimic. Gândești destul la școală. Știi, chiar mă bucur că în ultimele săptămâni ai început să ieși, să fii un adolescent. Adică mă îngrijoram enorm anul trecut când toate zilele ți le petreceai în peștera aia pe care tu o numești cameră. Cu toate astea pot observa că ești tot mai stresată și ceva îmi zice că nu e de vină liceul. A intrat cineva anume în viata ta, poate un băiat?
Da mamă, doi. Doi traficanți de minore și o prostituată. Mina nu i-ar fi putut răspunde în acest mod, deși fix pe asta o gândea.
— Nu. Pur și simplu cred că am început să mă bucur de viață.
— Așa și trebuie să faci. Rosti femeia după ce înfulecă. Într-o fracțiune de secundă viața ți se poate termina, de ce să o irosești gândind și stând închisă în camera ta?
Mina se tot holba la baticul albastru vioi ce înconjura capul mamei sale. Încă îsi mai amintea părul negru, lung și puțin cârlionțat la rădăcini. Mereu avea volum. Se trezea dimineața și parul îi arăta de parcă era gata de o nuntă. Mereu arăta bine. Acum însă nu. Nu se putea minți rămânând înghețată în trecutul figurii mamei sale, acela în care fața rotundă cu ochii mici și alungiți și nasul lung, mititel ca un nasture, răsărea măreț pe chipul acesteia. Era o stafie, o ramificație a ce mai rămăsese din ființă trecută după ce boala îi devorase sclipirea. Era un craniu acoperit de piele, câteva pete pe obraz și cearcăne violacee hidoase. Mâinile îi erau și mai slăbite. Se infingeau în materialul bluzei largi din bumbac precum două crengi așchioase.
