Există două tipologii de oameni. Cei care trăiesc în Seul și cei care supraviețuiesc în suburbiile orașului. Mina și Seungyeon sunt două adolescente plasate la poli opuși.
Seungyeon înflorește nopatea. Precum o văduvă neagră, fata știe să împroaște...
Oups ! Cette image n'est pas conforme à nos directives de contenu. Afin de continuer la publication, veuillez la retirer ou télécharger une autre image.
Dezmățul crengilor nimicea ondulațiile fierbinți ale soarelui care încerca din răsputeri să își răsfrângă cununa de tije înflăcărate. Le tot întindea fără noimă și se sensibiliza când își simțea tendoanele pocnind într-o suflare de lovituri minuscule, ca cele de articulații. Bulgării de crini, sclipitori și trântori pluteau repetat pe cer. Se întețeau și își împreunau cozile de nea străbătând oceanul vast și de la departare rece, mortuar, sihastru. Erau ca niște prunci obosiți după o zi de joacă, unde genunchii le erau verzi, cruzi și răniți, nasul galbejit ca aripioarele unui fluture din vina polenului, obrajii pătați de niște ventuze umflate, de ciupiturile țânțarului și unghiile jumate sub țărâna deja uscata între cuticule.
Pădurea se cocea. Și dacă ți-ai fi dorit să te holbezi în delung la mișunatul frunezlor, sau să asculți oda sinistră și totuși măiastră produsă de fluierul șuierător al frunzelor de plopi, mesteacăn sau ulm, n-ai fi putut decât să scoți un mârâit mut. Primeai doar silueta lor, o formă diformă de frunze. O alegorie nelegiuită de lacrimi verzi, venoase și lipite sau răsfirate între ele. Își apleca cocoșată ramurile ce înjunghiau hain pământul. Îl înțepa cum acul se înfige într-o pânză mult prea albă, atât de albă că înțepătura se vedea ca un hău furios, un vârtej de electromagneți într-o burtă de agonie și disperare.
Seriozitatea închisă de iarbă, nouri, pământ devenea melancolica. Întreg orașelul se ascundea în cochilia unui melc și mirosea a sânziene și iriși. Lepăda petale într-o veselie. Îți era teamă să nu cumva să calci pe mătasea lor scursă în mucusul melcului, până și dâra densă, țesută într-o reverie de culori verzi și galbene, ca de păpădie era remarcabilă. Întreg orașul vuia în cuptor, pocnind ca lemnele carbonizate. Cenușa degajată era absorbită de inima pădurii, neagra ca de smoală. O filtra și alegea ce-i mai de preț, vuietele, suspinele, râsetele și bârfele. Câteodată și culorile de păr vestejite. Într-o parte un grădinar tundea iarba țepoasă. Zâmbea, deși nimeni nu-i știa motivul. În cealaltă parte doi tineri își lipeau buzele stângaci. Înlănțuirea de sărutări monotone însoțite de sudoare era chiar sensibilă. Nu avea mai mult de 14 ani.
În partea cealaltă în schimb, după gardul viu, roiau mulțimi de elevi. Cu ochii lipiți de cărți cartonate, mânjite de kimchi, pete unsuroase de sos de soia, sau urme de ciocolată din bomboane. Uitarea. Atât plutea în jur. Identități fără buletine. Uitate de ei însăși. Mască de mască, falsuri cu falsuri. Urmau senili poteci nedefinite. Voiau să fie forme diforme. Printre ei era și Mina. Umbla meschin, și leșinată. Pășea cumva febril. Kyulkyung o însoțea. Părul negru îi curgea lin. Arăta mai bine decât Mina, deși fiindcă era anemica și slabă fața îi era mereu ștearsă. Acum lucea. Sub ochii minei înfloreau inflorescențe violacee, coapte, cearcăne de purpură. Purta o rochie albă, cu cupe revărsate și mâneci de dantelă.
