Dusk || Draco Malfoy

IV

Blestemarea lui Katie Bell a fost un șoc. Frica a început să-și facă loc printre noi, ideea că nici Hogwarts nu mai e un loc sigur fiind terifiantă.
-Săraca Katie...îmi pare rău că a avut ghinionul ăsta, îmi spune Luna cu o voce tristă, privind absentă pe geamul bibliotecii.
-Știu, mă întreb cine ar fi atât de naiv încât să creadă că Dumbledore ar accepta colierul ăla.
-Da, nu a fost un plan prea strălucit, mă aprobă ea, mutându-și privirea în pergamentul ei.
Harry îmi povestise detaliat episodul și insistase pe faptul că fata era sub influența blestemului Imperius și că era forțată să-i livreze bijuteria directorului. Era evident un plan de amator, neglijent, iar Harry susținea hotărât că Malfoy e în spatele lui. Preferam să nu iau în considerare posibilitatea asta, pentru că stăteam în preajma lui mult timp, fiind în aceeași casă și începeam să fiu paranoică. Dar poate e cazul?
   -Oricum, mă duc să livrez scrisoarea asta. Tata mi-a cerut părerea despre un articol, legat de evoluția napilor de mare, îmi explică Luna în timp ce se ridică de la masă, lăsându-mă singură.
   -Napi de mare? șoptesc eu confuză, privind-o cum se îndepărtează.
        Am încercat să amân momentul, dar trebuie să părăsesc biblioteca și să mă întorc în camera de zi, unde trebuia să mă întâlnesc cu Draco. Mă aștepta, ca să ne facem tura împreună. Îl găsesc pe un fotoliu incomod dintr-un colț al încăperii, privind pierdut lacul întunecat. Nu mă observă, așa că mă apropii încet de el.
   -Draco? îi atrag eu atenția.
Își întoarce capul spre mine și mă privește derutat pentru o secundă, dar se ridică de pe fotoliu și ieșim din încăpere fără să vorbim. Îl privesc cu coada ochiului în timp ce mergeam pe holurile reci și întunecate. Pașii noștri făceau un ecou zgomotos, având în vedere tăcerea ce ne înconjura. Draco mergea absent, încruntat, evident gândindu-se la altceva.
-Ești bine, Draco? îl întreb eu cu o delicatețe care mă surprinde și pe mine.
El tresare când îmi aude vocea, parcă acum realizează că sunt și eu lângă el.
   -Nu te privește, îmi răspunde el rece.
Îmi dau ochii peste cap enervată. De ce tot încerc să găsesc o parte bună la el?
-Mă rog...
Se uită la mine și îmi spune ironic:
   -Să înțeleg că tu și Blaise sunteți un cuplu acum.
Mă holbez la el surprinsă și aleg să ignor atitudinea lui de dinainte:
   -De ce ai crede asta?
   -Când mă întorceam cu el de la antrenament, Slughorn l-a invitat la o petrecere și a spus să te aducă și pe tine, iubita lui, îmi explică el părând amuzat, dar puteam simți invidia din vocea lui în momentul în care a menționat petrecerea.
   -Oh, doamne...șoptesc eu mai mult pentru mine.
   -Ce? Ți-e rușine cu el? continuă el să mă sâcâie.
   -Credeam că sunteți prieteni, mă încrunt eu la el.
   -Suntem. Te-am întrebat doar pentru că ai părut dezamăgită că secretul vostru s-a aflat, spune el sarcastic.
Un zgomot ca și cum cineva ar fi scăpat mai multe obiecte se aude pe coridorul imediat în stânga noastră, întrerupându-l pe Draco. Simt cum mă încordez și mâna mea apucă involuntar bagheta din buzunarul robei. Merg în liniște până la locul de unde s-a auzit zgomotul, Draco urmându-mă îndeaproape. Mă relaxez când îmi dau seama că erau doar doi copii din anul II sau III, care fugiseră până am ajuns noi.
-Nu sunt împreună cu Blaise, îi spun eu lui Draco, odată ce se face liniște din nou.

                                              ***

Dormitorul era cufundat în liniște când am intrat, așa că mă strector încet până la patul meu, încercând să nu le trezesc pe colegele mele. Respirațiile lor erau regulate și liniștite, semn că adormiseră.
   -Rowan?
Tresar speriată când îmi aud numele, ritmul inimii mele accelerând subit. Mă încrunt, încercând să deslușesc persoana care m-a strigat.
   -Pansy? șoptesc eu.
   -Pot să vorbesc cu tine? mă întreabă fata, în timp ce se așază pe patul meu, înainte să apuc să răspund.
   -Păi deja o faci..
Îmi ignoră replica și continuă:
   -Tu și Draco petreceți destul de mult timp împreună, nu? Pentru că sunteți amândoi Perfecți?
Mă uit confuză la ea, fără să înțeleg unde vrea să ajungă. Vocea îi tremura nesigură și mi se pare că ochii ei sticleau încărcați cu lacrimi.
-Presupun?
Își șterge lacrimile cu palmele și își îndreaptă spatele, încercând să pară încrezătoare, dar vocea îi trăda emoțiile:
-Probabil știi că e ceva între noi, dar de ceva timp nu mai vorbește cu mine.
Mă uit în continuare la ea, fără să zic nimic, iar ea, observându-mi tăcerea, continuă:
-Nu-mi vine să cred că îți cer asta, dar ai putea să vorbești cu el? Să-l întrebi de mine?
-Dar eu și Draco nu suntem...prieteni, îi explic eu sinceră, Și credeam că nu mă suporți, adaug, încruntându-mă.
-Știam eu că nu mă poți ajuta, pufnește Pansy nervoasă, dându-și ochii peste cap.
-O să încerc. Acum lasă-mă să dorm, cedez eu ca să mă lase în pace.
Mă întind în pat, privind tavanul. De ce ar fi atât de disperată Pansy după Draco? Nu pot să înțeleg cum cineva s-ar putea îndrăgosti de el. Recunosc, fizicul îl avantajează, e un băiat atrăgător, dar personalitatea lui lasă de dorit. Și cum se așteaptă Pansy să vorbesc cu Draco despre probleme amoroase? "Hei, Draco! Știu că nu mă suporți, dar crezi că ai putea să-mi spui de ce o neglijezi pe așa-zisa ta iubită?" Scutur din cap, înlăturând gândul. Nu era nevoie să vorbesc cu el, deja bănuiam motivul, dar Pansy nu ar putea să-l accepte. Lui Draco pur și simplu nu-i păsa de ea.