Dusk || Draco Malfoy

VII

   -De ce Pansy m-a întrebat dacă e ceva între tine și Draco?
Îmi ridic privirea din manualul de Poțiuni, întâlnind ochii lui Blaise.
-Pentru că noaptea trecută l-am îmbrățișat în fața ei, răspund eu degajată, mușcând din pâinea prăjită pe care o aveam în farfurie.
Blaise pufnește scurt în râs înainte să vorbească:
-Erai beată?
-Nu, voiam să mă răzbun.
Observ expresia derutată a băiatului și îi povestesc toată drama începând de la rugămintea lui Pansy până la bagheta furată și îmbrățișarea mea cu Draco.
-Și a fost o îmbrățișare senzuală adică?
Întreabă el după ce închei.
-Nu neapărat, dar am încercat să pară că e mai mult decât prietenesc.
-Ești cu adevărat malefică, Rowan.
Nu puteam să nu observ ironia din vocea lui așa că mă încrunt și răspund ușor arțăgoasă:
   -Am rănit-o emoțional, Blaise! E mai satsifăcător decât dacă aș fi blestemat-o.
   -Oh da și faptul că te-a văzut îmbrățișându-te cu Draco sigur a afectat-o, continuă el pe același ton sarcastic.
   -De partea cui ești? întreb eu simțindu-mă ofensată.
De ce avea Blaise atitudinea asta?
   -Nu sunt de partea nimănui. Mă amuză că te cerți cu cineva din cauza unui băiat.
Ochii mi se măresc de uimire și simt cum obrajii mi se înfierbântă.
-N-ai ascultat nimic din ce ți-am povestit? îl întreb eu, simțind cum mă enervez.
-Ba da și totul a pornit de la Malfoy.
Era serios. Ironia îi dispăruse complet și părea chiar enervat. Nu-l văzusem pe Blaise enervat de foarte mult timp. Sau să-și arate emoțiile de orice fel.
   -Malfoy e doar un amănunt irelevant. Faptul că mi-a furat bagheta nu ți se pare destul de serios?
Îmi dau seama că ridicasem tonul când cei din jur ne privesc tăcuți. Pare că și Blaise a simțit privirile asupra noastră, așa că se ridică fără să mai spună nimic. Îl urmăresc nervoasă cu privirea, neștiind cum ar trebui să reacționez. Ce-a fost asta?

***
-Poate e gelos, sugerează Hermione.
   -Absurd, o contrazic eu hotărâtă.
Blaise nu își permitea să se atașeze de cineva, mai ales de o fată, iar ideea că m-ar vedea ca pe mai mult decât o prietenă era imposibilă. Nici nu știu dacă eram prieteni, eu consideram relația noastră ca pe o situație influențată de circumstanțe.
   -Nu-l cunosc, dar asta mi-a trecut prin cap prima dată, explică fata în timp ce copia notițele de pe tablă.
Era probabil singura persoană din toată clasa care scria la Istoria Magiei. Îmi las capul pe bancă și oftez zgomotos, dar nimeni nu pare să sesizeze, clasa fiind încărcată de zumzetul obișnuit.
-Nici nu am cu cine să stau la cină în seara asta, spun eu.
Hermione ridică privirea brusc din pergament și zâmbește încântată.
-Ce bine! exclamă ea, zâmbetul ei lărgindu-se.
Mă încrunt și îmi ridic la rândul meu capul de pe bancă.
-Nici eu nu am cu cine să stau. Putem sa mergem in bucătărie și să mâncăm acolo, explică repede Hermione când îmi observă expresia.
-Nu stai cu băieții? o întreb eu nedumerită.
Fata își mută privirea și se foiește pe scaun clar simțindu-se incomod.
-Se comportă ciudat. Nu știu ce au, adică la Harry am o bănuială, dar Ron e dubios.
Pufnesc în râs, atrăgând atenția celor din jur, inclusiv a celor doi băieți despre care discutam. Încerc să-mi potolesc râsul și răspund în șoaptă:
-Poate și Ron e îndrăgostit.
-Mă îndoiesc. Are primul meci de Quidditch vineri, mă contrazice ea.
-Dar amândouă suntem de acord că Harry e îndrăgostit, spun eu, neputând să-mi stăpânesc un rânjet.
-Mă mir că Ginny nu și-a dat seama încă, glumește Hermione.
-Voi nu vreți să mergeți la cină în seara asta?
Mă încrunt la Harry care ne întrerupe, dar realizez în același timp că eram atât de captivată, încât n-am observat că s-a terminat ora și clasa rămăsese goală.
  Din păcate, cina mea cu Hermione s-a terminat mai repede decât mi-aș fi dorit, dar am avut ocazia să întâlnesc majoritatea spiridușilor de casă. Cel mai prietenos s-a dovedit a fi un spiriduș mic, cu ochii mari de un verde strălucitor ce purta niște haine necaracteristice. Hermione mi-a explicat că Dobby era liber și muncea la Hogwarts ca un angajat oficial, având salariu. Deși fata era foarte mândră de atitudinea lui Dobby, restul spiridușilor erau de-a dreptul revoltați de comportamentul și gândirea colegului lor. Îi întrerup discursul lui Hermione despre incorectitudinea cu care sunt tratați spiridușii de casă, pentru că trebuia să mă duc la detenția cu Snape.
    -Succes, îmi spune Hermione încurajator, deși îi puteam citi compasiunea pe față.
   Intru în biroul umed al lui Snape, înconjurat de un miros permanent de mucegai. Îmi face semn să iau loc pe scaunul din fața biroului și mă așez înghițind nodul ce mi se formase în gât.
    -Vreau sa sortezi documentele astea în funcție de importanța lor, îmi spune el, întinzându-mi o grămadă de hârtii și pergamente dezordonate.
Îmi explică sumar cum să le așez și începe să citească dintr-o carte veche ce părea că se va dezintegra la cea mai mică atingere, ignorându-mă. Era o activitate plictisitoare, interminabilă. Mă uitam cu disperare la ceas, doar ca să aflu că nu trecuseră decât câteva minute. Urmatoarele ore singurul sunet pe care l-am auzit a fost foșnetul hârtiilor. Într-un final Snape își ridică privirea din carte și își întoarce capul spre ceas.
    -Presupun că e de ajuns. Mâine la aceeași oră, Blake, îmi spune el cu o voce plictisită și face un gest cu mâna, îndemnându-mă să ies.
    Castelul era pustiu și nu întâlnesc pe nimeni în drumul meu spre Camera de Zi. Urma să dau colțul spre intrare când aud ușa din piatră deschizându-se greoi. Ritmul inimii îmi accelerează subit, știind deja cine se strecura afară în mijlocul nopții. Mă retrag în întuneric exact în momentul când Malfoy trece pe lângă mine. Nu părea să mă fi observat. Privea încruntat înainte, mergând cu pași mari si hotărâți. Se îndepărta repede de mine și înainte să-mi reconsider decizia, pornesc pe urmele lui. Încerc să rămân în umbre și la o distanță considerabilă față de el. În sfârșit urma să văd unde se ducea Malfoy aproape în fiecare noapte. Am urcat mai multe seturi de scări până la etajul șapte când a schimbat direcția.
Camera Necesității
De ce avea nevoie Malfoy cu atâta disperare? Pășesc în afara ascunzătorii mele, căutându-l pe Draco, dar parcă se evaporase. Nu avea cum să fi ajuns deja în Camera Necesității, mai erau câțiva metri până la culoarul unde se afla. Mă uit derutată la locul unde cu câteva secunde înainte a stat Draco, încercând să înțeleg pe unde a mers.
     -Te-ai rătăcit?
Tonul sictirit și plin de sarcasm e imposibil de confundat. Mă întorc pe călcâie și întâlnesc ochii gri și reci ai lui Malfoy.
    -Ce cauți aici? îl întreb acuzator.
Ridică din sprâncene, surprins de întrebarea mea.
    -Mă urmărești.
    -Nu mai fi așa paranoic, Malfoy. Am avut detenție, îi răspund eu, încercând să par cât mai convingătoare.
El mă privește încruntat și se apropie de mine, încordându-și maxilarul.
    -Biroul lui Snape e la subsol, spune el cu o calmitate ce îmi dădea fiori.
Înghit în sec și merg încet înapoi, căci el se apropia îngrijorător de mult de mine.
    -Mi-a spus să duc niște documente în arhivă.
Vocea mea își pierduse siguranța dinainte.
Malfoy își sprijină mâinile de perete, în dreptul capului meu, imobilizându-mă. Era mai înalt decât mine cu aproape un cap și mă privea amenințător, dominându-mă.
     -Crezi că e un joc?
Se răstește la mine, făcându-mă să tresar.
    -Nu-mi mai sta pe cap, Blake și nu cumva să aflu că i-ai dat raportul lui Potter.
Frica e înlocuită repede de nervi și îl împing cu o putere de care nu credeam că sunt în stare, căci se retrage împiedicat, privindu-mă cu ură.
    -Îndatoririle tale întunecate nu mă impresionează, îi spun eu pe un ton jignitor.
Ochii lui sclipeau din cauza furiei și am văzut cum își îndrepta mâna spre baghetă.
    -Nu ai niciun drept să mă ameninți, Malfoy. Nu știu cine crezi că ești, dar ar trebui să-ți amintești că ești doar un băiat de 16 ani.
Îmi scot bagheta la rândul meu și resping cu ușurință blestemul aruncat de Draco, fără măcar să rostesc incantația. Mă pregăteam să-l atac și eu când am auzit un mieunat prelung și chinuit. Am rămas cu bagheta în aer privind ochii roșii ai Doamnei Norris, care mă fixau cu superioritate. Draco mă trage de mână spre un culoar secret și mă împinge înainte.
    -Nu mă mai împinge, îi spun eu nervoasă.
    -Atunci mergi mai repede, răspunde el pe același ton.
Ajungem în Camera de Zi fără alte probleme și mă așez pe canapea oftând. Aveam nevoie de o pauză. Draco se așază lângă mine de parca nu mă amenințase cu câteva minute înainte. Mă uit la el și nu mi pot stăpâni un hohot scurt de râs.
-Ce e? se încruntă el la mine.
-Nimic, spun eu zâmbind în continuare.
-Spune-mi, insistă băiatul.
-Acum 5 minute m-ai blestemat și acum ne odihnim după ce am fugit de o pisică.
Un zâmbet i se întinde pe față, dar îl ascunde repede. Faptul că se forța să nu zâmbească nu mă face decât să râd în continuare.
-Nu mai râde!
Avea un zâmbet larg pe față și abia reușesc să răspund printre chicote:
-A fost o zi lungă.