Stătu aşa câteva minute bune, până când poliţiştii şi Maria, însoţită de Daria şi Ionuţ s-au apropiat de ea. Daria se întoarse către umărul lui Ionuţ şi îzbucni în lacrimi.
Maria îngenunchease lângă sora ei, îi puse mâna pe frunte şi şopti la urechea ei.
- Ecca, haide.. trebuie să mergem..
Rebecca se strânse şi mai tare de corpul lui Vlad când poliţiştii s-au apropiat de ea.
- Nu pot să-l părăsesc..
Maria înţelese. Le spuse poliţiştilor că era imposibil să o despartă de corpul lui. Dacă ar fi încercat, ar fi riscat să o aducă la disperare şi nimeni nu vroia ca situaţia să se înrăutăţească.
În drum către spital, a stat lângă el, ţinându-l strâns de mână. Privindu-l, amintindu-şi de momentele de neuitat alături de el. S-au cunoscut în clasa a şaptea, când Rebecca se transferase în altă clasă, din cauza profilului. Era prima zi din al doilea semestru. Iarna. Intrase în clasă cu capul sus, zâmbind încrezătoare.
Vlad pe atunci era printre băieţii răi ai clasei.
Rebecca a trecut pragul, cu fesul răsucit pe cap şi firele de păr şatene-roşcate lipite de faţă, din cauza zăpezii şi a transpiraţiei.Vlad stătea aşezat pe catedră şi arunca hârtie mototolită în coşul de gunoi, aflat fix lângă uşă. Când fata a intrat şi a putut cuprinde întreaga încăpere cu privirea, Vlad tocmai arunca, iar hârtia mototolită a lovit-o direct în frunte, făcând-o să tresară. S-a încruntat către Vlad, iar el a început să se fâstâcească.
- Îmi..ăă, îmi pare rău! a spus fascinat de chipul de înger conturat cu pensulele lui Dumnezeu cu o grijă interminabilă, ochii fierbând de curiozitate, speranţă, dar şi frica de a nu fi părăsită.
Pe buzele fetei s-a curbat imediat o linie. S-a întors pe călcâie şi a mers către singura bancă liberă. Lângă Lidia.
Cu timpul, cele două au devenit de nedespărţit. "Prietene pentru totdeauna!" îşi strigau în timp ce săreau pe patul din camera micuţei fetiţe cu ochii de culoarea jadului. Acel "totdeauna" se pare că nu a durat prea mult.
Trecea timpul şi cei doi creşteau. Vlad însă se simţea intimidat de frumuseţea ei, şi din cauza asta o tachina cu insulte gen "morcoveaţă", "pistruiata", "ginger" iar Rebecca se simţea tot mai enervată. Dar nu îi displăcea. Intra în jocul lui şi îl insulta cu măiestria unui om matur. Era extrem de maturizată din cauza divorţului părinţilor săi.
- Ooo, morcoveaţă! Ceva nou pe tine azi? Ai fost la Mall cu prietena ta care nu vorbeşte?
- Uuu, asta a durut Georgescu! De unde scoţi insultele astea? Din pantaloni? Pentru că mie mi se pare că nu e nimic de folosit acolo. Dacă înţelegi ce vreau să spun, îi arunca în faţă Rebecca zâmbindu-i ironic.
Vlad scrâşnea din dinţi şi şoptea câteva cuvinte urâte, apoi ieşea din clasă.
Lidia era fascinată de stăpânirea cu care trata mereu roşcata situaţiile.
Anul următor colegii au ales-o şefa clasei, bătându-l măr pe fostul şef al clasei. Vlad.
Fata s-a întors şi i-a făcut cu ochiul:
- Altceva de obiectat la adresa pistruiatei, domnule "vin cu aceleaşi haine la şcoală în fiecare zi" ? plus un clipit rapid şi datul din sprâncene provocator.
Vlad rămânea mut în faţa încrederii ei de sine.
Amândoi simţeau o atracţie care plutea în jur când se aflau faţă în faţă. Pupilele lui Vlad i se dilatau, în timp ce buzele Rebeccăi se arcuiau într-un zâmbet provocator şi plin de încredere.
În ultima zi a clasei a opta, tensiunea plutea în aer. Rebecca stătea pe o bancă, privind asfinţitul de înaintea începerii petrecerii de sfârşit de gimnaziu. Purta o rochiţă din dantelă albastră, care îi contrasta părul ce-i aluneca rebel pe umeri. Ţinea diploma pe genunchi, întoarsă cu faţa în sus. Vlad s-a aşezat lângă ea fără să zică nimic.
- Felicitări pentru.. premiul întâi. Până şi aici m-ai luat!
Rebecca râse scurt, simţind o satisfacţie la auzul acestor vorbe din partea lui Vlad.
- Nici premiul doi nu e o ruşine, i-a răspuns fata întorcând privirea către el.
Ochii li s-au întâlnit şi parcă albastrul cerului din ochii lui s-au contopit pentru o secundă cu verdele sclipitor precum al ierbii după ploaie din ochii ei. "Trebuie să mă abţin!" şi-a spus fata şi s-a ridicat. A început să se plimbe prin curtea liceului. Dar Vlad nu s-a lăsat cu una, cu două. Şi-a dres vocea şi a adăugat, când ajunse în dreptul ei:
- Ăhm.. rămâi aici şi .. într-a noua, nu? întrebă băiatul cu o voce tremurată.
- Cred că da. Îmi place aici.
- Chiar?
- Da. În sfârşit mă simt stăpână pe ceea ce fac şi.. sigură pe mine.
De data asta nu şi-a mai întors privirea. Risca să-şi piardă autocontrolul în faţa lui.. a lui! Nu putea face asta.
- Şi.. tot la desen, nu? a rupt tăcerea Vlad, vocea lui făcând-o să tresară.
- Ăh, da! Sigur că da.
- Mă bucur atunci..că.. ştii tu, vom fi în continuare.. colegi..
- Da! Şi eu, a adăugat ea scurt.
- Bun atunci, mi-a făcut plăcere să vorbim. Dar cred că o să merg înăuntru acum, că ..
- Rebecca, stai! Acum că.. ămm, suntem aici şi..vorbim fără..
- Să ne insultăm. Ştiu, e un progres, nu?
- Vrei te rog să încetezi?
- Să încetez ce ?! întrebă fata încruntându-se.
- Să fii atât de ..
- Atât de ?
- Atât de sigură pe tine! Pe bune, mă intimidezi.
Rebecca izbucni într-un râs isteric. Mândră în continuare de ce auzea. Vlad zâmbi şi el ruşinat de ceea ce tocmai spusese.
- Uite.. îmi pare..
- Hei! Nu-ţi cere scuze. E în regulă. Şi eu am cam pus paie pe foc, deci.. suntem chit! Nu ai de ce să-ţi ceri scuze.
- Nu,nu. Rebecca..
Îi atinse uşor obrazul iar fata tresări şi vru să se îndepărteze, dar băiatul îi cuprinse şi celălalt obraz. O sărută scurt şi apăsat. "Cam stângaci" şi-a zis Rebecca în timp ce o tăia la fugă. Se desprinse de braţele lui şi fugi cât de departe putu.
Atunci a început totul.
Iar acum stătea lipită de patul lui de spital, privindu-l ţintă cum se zbătea între viaţă şi moarte. Glonţul i se blocase în piept, înţepându-i plămânul, iar dacă pistolul nenorocitului de Marius s-ar fi aflat cu câţiva milimetri mai la dreapta, inima lui Vlad ar fi fost străpunsă. Urma să intre în operaţie, pentru că risca să moară sufocat de sângele care-i intra în plămâni.
- Şanşele lui sunt de una la un milion, domnişoară. Numai o minune îl mai poate salva.
Fata dădu din cap înţelegător şi se întoarse atunci când asistenţii au trecut pe lângă ea cu targa unde se afla Vlad. Îl mai privi încă o dată. Îşi înghiţi încă o dată lacrimile încercând să şi le oprească, dar izbucni şi mai tare în plâns şi se prăbuşi pe genunchi. Tatăl său, împreună cu Maria s-au ridicat de pe scaunele din spate şi au ajutat-o să se ridice.
- Trebuie să mergem să te schimbi , Rebecca.
- NU! Nu plec de aici! Nu cât nu aflu dacă e bine. Trebuie să fie bine, trebuie!!! striga roşcata, propagând pe holul spitalului un sunet care te cutremura.
Maria îşi întoarse privirea către salonul unde Vlad era operat, în timp ce tatăl său se îndepărta ţinând-o pe fiica lui în braţe. Făcu câţiva paşi şi ajunse în faţa geamului circular al uşii de la sala de operaţie.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Am ajuns şi la capitolul 55. <3
Vă mulţumesc enorm că îmi citiţi povestea , chiar nu îmi vine să cred că am aproape 3.500 de cititori. <3 <3
Vă iubesc , serios vorbesc. :*** <3 <3
Deci după cum ştiţi fiecare poveste are un sfârşit , iar povestea mea este aproape finalizată. <3 <3
Cu timpul o voi corecta şi îmi pare foarte rău dacă am greşeli sau chestii de genul. <3 <3
Sper să îmi citiţi povestea încontinuare , vă pup şi vă iubesc . :** <3 <3
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
