*Şi n-o să ghiciţi de cine m-am ciocnit când vroiam să intru.. Aţi ghicit. Tipul cu rucsacul. Şi da, era noul meu coleg. Şi nu, nu avea să stea în bancă cu mine şi nu, nu o să mă îndrăgostesc de el ca în scenariile romantice tipice. No thank you. Mi-am reluat brusc demnitatea, cu o sursă de încredere pe care nu bănuiam să o deţin. I-am zâmbit tipului drăguţ şi m-am reinstalat în banca mea. Primele ore am dormit efectiv. Nu de alta, dar dormisem în jur de 5 ore noaptea precedentă, deci aveam o scuză bună. La sfârşitul orelor am mers la colegul cel nou şi am reparat greşelile stupide făcute dimineaţă.
- Hei, cred că te-am cam speriat astăzi. Nu sunt aşa neatentă de obicei, dar am lipsit în ultimele zile de la şcoală şi sunt puţin cam ameţită. Aşa şi, eu sun Rebecca, şefa clasei, cică. Îmi pare bine să te cunosc.
- Ionuţ, de asemenea. Şi nu-ţi face probleme pentru rucsacul meu. Umm, mergi spre casă? Adică nu, ideea era unde stai nu dacă mergi acasă, înţelegi tu, a zis fâstâcindu-se într-un mod comic.
- Pe strada Kogălniceanu. Nu e departe de aici. Şi da, merg acasă. Tu ? l-am întrebat în timp ce părăseam clădirea liceului.
- Centru. Aglomeraţie. Taxiuri. Transpiraţie. Groaznic. Nu-ţi doresc.
Am râs scurt.
Pe la jumătatea curţii, l-am zărit pe Vlad. Ciudat, stătea singur şi fuma o ţigară. Niciodată nu fuma ţigări singur. Prima idee a fost să merg să îl salut, dar Ionuţ mă aştepta în afara şcolii aşa că m-am grăbit spre el. Am mers împreună până la o intersecţie , după ne-am despărţit, fiecare luând-o pe drumul său. Ajunsă acasă, sună iar telefonul ( radiaţii blestemate ).
- Dude, unde ai dispărut? Tu eşti emo şi nu-mi spui, femeie. Trăieşti în umbră.
- Scuzee, am spus râzând. Sunt moartă de somn. Dacă nu mă grăbeam să ajung acasă aş fi adormit pe străzi!
- Da' lasă că ştiu eu cu cine stai acum. Da' tu chiar mă crezi tocilara de Bianca, aia nu ştie nici cum îl cheamă pe colegul ei de bancă. Te dai la tipu' nou. E bun tare. Mi-a cerut numărul tău de telefon, a zis cu o voce tipică discuţiilor de genul acesta.
- Pooftim?! Când şi cum? Băi, tipul ăsta e nou şi tu ai avut deja timp să vorbeşti cu el de numere de telefon? Eşti fenomenală, îţi jur. Nu o să mai întâlnesc aşa ceva vreodată.
- Hai lasă. Să nu zici că nu ţi-am făcut un serviciu.
- Şi adică vrei răsplată, lady ?
- Neee. Mă mulţumesc şi cu o întâlnire cu el. De restul se ocupă sex-appealul meu evident, dooh!
- Vai ce divă sexy suntem noi !
- Lasă ironiile. Ai venit la şcoală ca să împuşti alte inimi, Cupidon ?
- Da, că doar tipu' se uită fix la nefericita de mine. Arăt ca o găină ciufulită în acest moment.
- De aceea există peria de păr ! a zis plină de sarcasm.
- Ce să-ţi povestesc mă papagalule. - bipbip; ton care indică faptul că aveam un apel în aşteptare - Dude, te sunt înapoi.. Um, da?
- Bau. Ce faci?
- Ionuţ ? De unde ai numărul meu?
- De la un papagal vorbitor cu părul brunet. Prietena ta, Lidia.
- Hăăh. De ce nu mă uimeşte? Lidia e capabilă să vorbească şi cu insectele probabil. * a râs şi eu eram extrem de mândră că râde la gluma mea *
- Umm, păi te-am sunat să te întreb ..- a urmat o linişte de vreo 10 secunde -.. de tema pentru ora de pictură! Da, asta era. Prost sunt, uitasem întrebarea.
- Ah păi avem de schiţat doar o interpretare după o operă de artă a unui pictor francez, care îl vrem noi, am răspuns serioasă.
- Rebecca..
- Am fost foarte atentă la ora de desen şi ştiu că asta e tema deci să nu mă contrazici !
- Nu,nu. Nu e vorba de asta. Ăhh.. ai treabă.. diseară ? Adică, da. Diseară? Ai treabă? Ba nu stai ce tâmpit sunt avem teme. Doamne, evident că ai treabă nu ca mine care nu îmi fac temele...
- Ne întâlnim la intersecţia unde ne-am despărţit astăzi, la 8. Ok? - altă pauză de fâstâceli -
- ....uf, da, um, bine, ok , la 8 , ok acolo ne vedem.
- Să nu întârzii ! am zis aproape leşinată de râs.
Până la ora 8 ( era 4 ) am adormit. La 8 jumătate m-am trezit mohorâtă. O altă jumătate de oră am pierdut-o înjurându-mi dulapul cu haine. Maria râdea de mine până şi cu urechile, iar eu îi aruncam câte o fustă sau o bluză în cap. La 9 am ieşit din casă. - îmi dădeam pumni în cap fiindcă Ionuţ nu răspundea la telefon - Slavă Cerului, am ajuns şi eu pe la 9 şi un sfert. Începea să picure.
- Ionuţ? am zis zărindu-l dormind pe o bancă, cu o lalea drăguţă lângă el. Nu a răspuns. Deşi întârziasem şi aveam tot dreptul să fiu fugărită în ploaie în acel moment, mi-am propus să-l sperii puţin ( minte îngustă ). M-am apropiat puternic de faţa lui, stând ghemuită în faţa băncii, exact cum face Maria când vrea să mă sperie dimineaţa. La un moment dat a deschis ochii din cauza picăturilor de ploaie care au început să cadă cu o viteză mai mare, şi din abundenţă.
- DOAMNE, Rebeccaaaaa... şi s-a ridicat speriat, cu mâna în dreptul inimii. Nu mai spun că era tot roşu la faţă.
I-am zâmbit, ca să nu-l fac să se simtă foarte prost. A ascuns floarea. Ploaia începea să se înteţească, aşa că m-am apropiat de el să evit picăturile reci.
- Îmi pare rău că am întârziat, dar am adormit ca vaca imediat după ce am vorbit cu tine.
- Nu-i nimic.
- Ba e. Ai adormit pe o bancă, Ionuţ !
- Nu-i problemă.
- Îmi place ploaia.
- Mie nu. Mă face să tremur. Şi am amintiri urâte cu zile ploioase.
- Ah, bine..
Plin de emoţie, tremurând ( de frig probabil ), mi-a dat floarea.
- Cum ai ghicit că îmi plac lalelele? am zis mirosind splendida floare.
- E şi floarea preferată a surorii mele.
- Şi tu ai o soră ?
- Da. Să-nţeleg că şi tu..
- Da.. e o pacoste dar nu aş putea trăi fără ea.
- Părinţii tăi...?
- Mama e în Italia, tata în Statele Unite. Dar sunt despărţiţi. Ne trimit lunar bani.
- Oh, înţeleg..îmi pare rău.
- E mai bine aşa, cred. Ai tăi ?
- Păi mama e recăsătorită cu unu' în Spania sau aşa ceva, iar tata e un beţiv. Stau cu sora mea.
- E mai mare sora ta? - ploua cu găleata -
- Da, 25 de ani. Nu vrei să mergem altundeva? Copacul ăsta nu prea face mare treabă apărându-ne de ploaie.
Am fugit râzând şi fără să observăm, ne ţineam de mână. Când însă ne-am adăpostit în faţa unui magazin şi ne-am dat seama..
- Scuzee, îmi pare rău !
- NU EU ÎMI CER SCUZE ! am cam ţipat fără să-mi dau seama, după simţeam cum mă înroşesc toată.
- ... ce zici dacă am merge fiecare acasă. Avem şi temele alea..
- DA! Bună idee. Chiar, temele ! Daa, cum să uit de ele !! Daaa - râdeam patetic de prostia mea -
- Păi atunci .. ne vedem, mâine sau mai vorbim la telefon ? a zis în timp ce se îndepărta uşor.
- Sigur !
Udă leaorcă, l-am privit cum se îndepărta. Surprinzător, radiam de fericire. Am pornit spre casă. După câteva minute de mers, am realizat că îmi lipsea un lucru important: floarea. Am mers puţin înapoi, ba chiar m-am întors la locul de unde îmi luasem rămas bun de la Ionuţ, dar nimic. Şi era imposibil să se fi descompus din cauza ploii atât de repede. Atunci, am simţit. Acea oribilă şi blestemată senzaţie că eşti urmărită. M-am speriat puţin dar am zis să las naibii floarea şi să mă grăbesc spre casă - ploaia se mai domolise - Mergeam din ce în ce mai repede şi simţeam cum senzaţia că sunt urmărită devine tot mai mare. Cu fiecare pas pe care îl făceam, eram din ce în ce mai înspăimântată. Şi într-un final, m-am împiedicat. Dar, ceva m-a prins ( iar ) de a mă izbi ( iar ) cu faţa de asfalt ( iar ). Pe bune?! IAR?! *
- Aştept păreri
