Brusc, mi-am dat seama. *Ce naiba am azi? Sunt surdă şi proastă în acelaşi timp? Aloo trezireaaa!*
- David.. tu eşti *poştaşul* ? am zis surâzând.
- ..... cam aşa ceva... a zis privindu-mă, de data asta, fix în ochi.
- Ei bine, mulţumesc mult.. ador lalelele !
- Serios? a zis plin de speranţă.
- Da.. le-ai nimerit bine. Şi mulţumesc că .. *a venit tocmai din New York ca să-mi aducă rucscul*. AI VENIT TOCMAI DIN NEW YORK CA SĂ ÎMI ADUCI RUCSACUL?!
- Da.. tot cam aşa ceva.. simţeam nevoia să te revăd..
- Awh.. serios?.. am zis puţin sceptică.
- Da..
- Cum aşa?
- Eram distrus atunci, în aeroport.. şi când ai vorbit cu mine, parcă am lăsat tot răul din mine să plece, ai făcut asta.. doar prin a vorbi cu mine..
- Să ştii că şi tu m-ai ajutat. Eram într-o pasă proastă atunci. Şi încă sunt. Deşi s-au întâmplat multe de ieri până astăzi..
- Da, am observat.. a răspuns dezamăgit.
- Ai observat?
- Da.. ştii, tipul ăla.. era în casă. L-am văzut.. nu l-ai ascuns prea bine, a zis încercând să pară indiferent situaţiei.
- Ah.. Ionuţ.. nu mai e nimic între noi.
- Ieri, nu părea aşa. Ţi-ai lăsat bagajele în aeroport şi ai fugit la el.
- Aşa e.. îmi pare rău că te-am lăsat.. aşa..
- Nu-i nimic. Nu trebuie să-ţi cer scuze pentru că nu ai greşit cu absolut nimic..
- Ba da, am greşit. Mereu fac ceva greşit şi stric totul. Aşa fac mereu ! Doamne, nu pot să mă înţeleg..
- Heii, e ok. Nu te învinui pentru nimic.. Rebecca, hello ! Uită-te la mine.
L-am privit cu lacrimi în ochi.
- Nu mai plânge, pentru că nu ai de ce.
Îl simţeam cum se uită la mine atent, îmi studia faţa. Mă simţeam intimidată de privirea lui atentă. Mi-a luat mâna şi ni s-au lipit palmele. Am simţit o furtună nebună ce se isca în sângele mele. Inima începuse să-mi bată atât de tare, încât o simţeam în puls. Îmi zvâcneau tâmplele, iar obrajii îmi ardeau. L-am privit pe furiş. Mă privea zâmbind. Am schiţat un surâs printre lacrimi, apoi mi-am aşezat capul pe umărul său. Am stat aşa şi am privit porumbeii, oamenii care treceau şi se uitau la noi zâmbind, copiii care ne priveau cu ochii căscaţi. Am simţit protecţie în mâinile lui. Tot ce îmi trecea atunci prin cap era să fie posibil să stau în braţele lui pentru tot restul vieţii mele de om. Nu simţeam nici măcar acea dorinţă de a-l avea, acea superficialitate. Mă ţinea strâns de mână şi nu-mi dădea drumul, chiar dacă ne transpiraseră palmele. Când s-a lăsat seara, am decis să plecăm. M-a condus acasă, apoi s-a întors la Hotel Unirea. Mâine pleca.
Am deschis uşa de la intrare şi ...
