Vlad mototoli biletul în pumn, în semn de preţuire. Îşi duse o mână la ochi, apoi izbi pumnul în care se afla biletul de un perete. Începu să sângereze. O revăzuse din nou, şi acum îl părăsise, din nou.. Plângea. Nu-i mai era ruşine de el. Era slab şi singur. Nu mai suporta. Era prea greu.. prea... dar nu putea. Nu putea pur şi simplu să se împuşte în cap. Acum că o revăzuse, chipul pe care îl revedea în minte în fiecare dimineaţă când se trezea, în fiecare noapte când adormea.. avusese din nou privilegiul de a o revedea. De ai simţi parfumul. De a-şi potoli setea cu ochii ei verzi, mai preţioşi decât orice piatră preţioasă. Înnebuni. Din nou, înnebunea. Îşi înfipse degetele în păr şi plânse de fericire, de această dată. Era fericit că Dumnezeu îi dădu şansa să o mai revadă o dată, altfel s-ar fi spânzurat cât de curând. Dar nu. Nu mai vroia nici să se gândească la aşa ceva. Trebuia să trăiască. Să trăiască pentru sufletul ei.
În câteva zile vându apartamentul din Piatra Neamţ şi se întoarse şi cumpără o garsonieră în Iaşi. Avea numele schimbat, pentru că fugea de traficanţii de carne vie pe care îi părăsise din proprie iniţiativă. Cu o lună în urmă, asistase la un viol, iar el stătea şi privea neputincios cum unul dintre superiorii săi tortura o fetiţă de 12 ani. În acel moment îi înfipse bărbatului un cuţit în spate, şi fugise cât de departe putu împreună cu fetiţa de 12 ani. O chema Ivona, şi avea ochii verzi, exact ca ai Rebeccăi. O duse înapoi la familia ei, iar fetiţa i-a promis că nu v-a pomeni nimic de el. Ştia că dacă se va afla, va putea fi dus din nou la închisoare. Aşa că fugise la Piatra Neamţ, îşi schimbase domiciliul şi numele. Acum îl chema Bogdan Popa , şi nu Vlad Georgescu. Se angajase pe unde putu, pentru a strânge bani să-şi plătească chiria. Se schimbase radical. Era un alt Vlad. Dar era acelaşi Vlad îndrăgostit de Rebecca. Se pedepsise singur pentru că încercase să o rănească fizic, şi avu diferite tentative sinucigaşe. Supradoză de pastile, vene tăiate, otravă băută, însă nu s-a ales decât cu spital, spital, şi iar spital. Singurul medicament care îl mai vindeca erau ochii ei împlantaţi în mintea sa.
Daria fu surprinsă când primi noutăţile de la Rebecca. Stătea în faţa ei şi clipea uimită. Îi recunoscu răşcatei că ea şi Ionuţ erau împreună şi se iubeau. Deşi se aştepta să fie supărată, Rebecca izbucni în plâns şi o strânse în braţe, fericită pentru cei doi. Era hotărâtă să-i uite pe toţi, însă Vlad îi dădea târcoale prin minte din când în când. Îl alunga fugind afară desculţ, ca să se concentreze pe durerea tălpilor. Se întorcea acasă sângerând. Tatăl ei avea impresia că înnebunea, şi chemase într-o zi un psiholog. O tânără doamnă cu părul negru, strâns la spate, stătea în camera Rebeccăi, pe scaunul de lângă birou.
- Ochii tăi spun ceva.. dar nu-mi dau seama ce. Ai probleme în familie?
- Nu.. răspundea Rebecca privind în gol.
- Certuri cu prietenii?
- Nu.
- Iubit ai?
- Nu.
- Ai avut?
Tăcere.
- Tăcerea ta îmi dă de gândit.
- Da, am avut. Şi ce-i cu asta?
- De ce v-aţi despărţit?
Se gândi la David, Ionuţ, Dorian, apoi la Vlad.
- Nu ne potriveam.
- Înţeleg.
După ce psihologul notă ceva în carnetul ei, o întrebă din nou.
- Te-ai revăzut cu vreunul din ei?
Întrebarea o făcu pe Rebecca să tresară şi să o privească pe tânăra doamnă din faţa ei cu o curiozitate imensă.
Dădu din cap că da.
- Hm. Câţi au fost?
- În jur de ..4.
- Şi? Cu câţi te-ai revăzut.
- Unul.. când mă întorceam din vacanţa cu..
- Cu ?
- .. cu cel care mi-a dat papucii pentru alta.
- Înţeleg.. observ că eşti destul de instabilă emoţional. Ai încredere în oameni, nu? Prea multă încredere?
Rebecca dădu din nou afirmativ din cap.
- Şi cel cu care te-ai revăzut.. de ce v-aţi despărţit?
- Am văzut o poză când se săruta cu alta.
- Eşti sigură că era el?
- Da.
- Şi, a încercat să-şi ceară iertare?
Tăcere.
- Da.. de multe ori. Dar..
- Dar?
Nu avea curajul să-i spună că încercase să o violeze.
- A încercat să mă... cu forţa..
- Mmm.. nasol. Poate e posesiv. Nu poate să trăiască cu gândul că nu te are. Dar ceva îmi spune că te iubeşte.
- ..... nu cred...
- Nu ai de unde să ştii. Dacă spui că a încercat să te violeze..
Rebecca tresări. Psihologul îi citea gândurile.
- .. înseamnă că nu ştie cum să-şi arate sentimentele. Ai putea să încerci să vorbeşti cu el.
Roşcata dădu din cap negând.
- E mai bine să nu..
- Cum consideri. Dar sfatul meu e că dacă încerci măcar să-l revezi, să-i vorbeşti, să lămuriţi, problemele se pot discuta măcar, dacă nu rezolva. Şi eu aveam momente aproape identince cu ale tale, când ieşeam afară şi fugeam ca să mă descarc. Însă nu iarna, şi desculţ. Ţineam puţin la sănătatea picioarelor mele.
Rebecca îi studie corpul perfect al femeii din faţa ei. Era înaltă şi avea o faţă expresivă, iar deasupra ochilor strălucitori o pereche de sprâncene înnegrite, grosuţe, dar care îi dădeau un aer modern, de revistă.
- Aţi fost fotomodel? o întrebă roşcata fără să gândească.
Femeia râse blând.
- Da, am fost. Cândva..
Îşi dădu ochelarii de la ochi, şi-i putu distinge mai clar culoarea irisului. Avea ochii verzui, ca iarba aproape de moarte. Buzele cărnoase şi fine, acoperite de un ruj roşu aprins, care îi punea ochii îi evidenţă.
Îşi drese vocea şi discuţia celor două continuă până la miezul nopţii. Fata îi povestise femeii întreaga ei viaţă, urmând ca la sfârşit aceasta să-şi uite carnetul pe care nota pe biroul tinerei. Rebecca observă că tot ce notase femeia pe carnet, erau forme realiste de ochi şi buze, gene şi cearcăne în jurul ochilor. Rebecca zâmbi şi adormi, după ce făcu un duş fierbinte.
