EU-EL-COMPROMISURI

Cap. 42

Ies din casa si simt ca ma sufoc, acum pot sa-mi arat durerea si încep să plâng.

La naiba John! De ce a trebuit sa strici tu totul? Eram atat de fericiti!

Când ajung la centru, o altă rană apare în sufletul meu.Trebuie sa-mi iau adio de la singurii mei prieteni de aici, de la cei care m-au primit cu bratele deschise si m-au acceptat fără să mă judece.

Doamna Winston plânge cu mine în brațe si suntem înconjurate de mâinile Rosei si ale lui David.Stiu ca nu mă voi mai întoarce si totusi îmi promit că vom ține legătura pe Skype asa cum am facut si cand eram la ferma parintilor lui John.
Am aflat de la doamna Winston ca Sharon se simte mult mai bine si s-a intors la ea acasa,undeva in Colorado si tin legatura amandoua. Ma bucur pentru ea ca si-a revenit si merge mai departe cu viata ei.

Ajung acasa sleita de puteri din cauza despărțirii de ceea ce a însemnat ,,acasa'' pentru mine timp de doi ani, si-l gasesc pe John în camera noastra cu fiica lui pe piept cantandu-i sau mai bine zis mormaindu-i un cantecel, cred că unul pe care il stie din copilaria sa.

O Doamne , simt ca mor pe interior!

Ma retrag din usa si mă las în jos sprijinita de peretele de lângă ea si plâng încet ascultandu-l în continuare pe John cum isi alinta fetița, cum îi promite că va veni dupa ea si o va învăța tot ce trebuie sa stie un copil de la tatăl său.

Daca cedezi Mona,John nu se va schimba niciodata si vei suferi mai tarziu mai mult! imi spune constiinta certand-o pe inimă care suferă si plânge.

Dupa baita, o pun pe Sara să doarmă asezandu-ma lângă ea. John apare de la baie îmbrăcat doar intr-o pereche de pantaloni scurti lejeri care îi atârnă provocator pe solduri, stergandu-se cu un prosop pe cap.

Arata atat de bine! De ce a trebuit sa fie un smintit si sa ne strice relatia?

Ne priveste intens, parca ar memora imaginea noastra si se aseaza in pat in spatele meu tragandu-ma si lipindu-ma de el. Asa m-a tinut în fiecare seara cand venea la ferma, de cand i-am zis c-o sa plec.
Nici nu vorbeste prea mult, doar isi ingroapa fata in parul meu tinandu-si bratul strans in jurul meu.
La fel mă si trezesc, cu el agățat de mine ca o iedera.

La aeroport, când e timpul să urc in avion isi ține fata în brațe si o pupa cu multa dragoste tragandu-ma si pe mine cu bratul, stăm toti trei imbratisati în mijlocul oamenilor agitati care mai de care.

-Ai promis că mă aștepți! Sa nu uiți! îmi spune lipindu-si gura de gatul meu lângă ureche si facandu-ma sa tremur de placere, dar si de disperare că n-o sa-i mai simt buzele pe pielea mea de acum încolo.

-Te iubesc, Mona! Vă iubesc pe amândouă si o sa vin după voi! îmi spune când mă îndepărtez fără să țină seama de oamenii care îl aud.

Cu copilul in brate urc în avionul care mă duce departe de tot ce am trait în ultimul timp, departe de iubirea vietii mele. Ce diferenta e de cum am venit! Am venit încrezătoare în iubirea mea si plec dezamăgită de ea. Nu simt că mă intorc acasa, nu aparțin niciuneia din cele două lumi diferite pe care le-am cunoscut.

-Bine ai venit, fetita mea! mă îmbrățișează mama la aeroportul din Kogălniceanu după un zbor lung si greu atât pentru mine, cât si pentru fetița mea de trei luni si jumătate la care parca i se transmite starea mea si e foarte agitata.

Mama o ia în brațe si plecăm spre microbuz, dar mă încurajează încontinuu.

Cred ca se vede pe fata mea ce rau ma simt !

-O sa fie bine Mona! Esti acasa acum! Voi avea grija de tine si totul va fi bine! îmi spune blând.

Oare va fi bine?Sunt acasă?

Dupa un dus lung, intru în camera mea si mă aunc în pat cu ochii in tavan. Mama mi-o aduce pe Sara s-o hranesc si o vad că e foarte curioasa ,dar nu prea stie cum să mă abordeze, asa ca mă întreabă direct.

-Mona, ce s-a intamplat?

-Mama nu vreau sa vorbesc acum, te rog! Iti promit ca vom vorbi, dar nu azi, nu acum cand ma simt atat de rau,  îi spun cu lacrimi în ochi.

Nu credeam ca mai am lacrimi, dupa un zbor în care am plâns aproape tot timpul si i-am inspaimantat pe pasagerii din apropiere.

-Bine, Mona! Când te vei simti pregătită vom vorbi, dar până atunci nu-ti face griji, ne vom descurca noi!

-Bine, mama ! atat mai pot sa-i spun si o vad că sufera pentru mine.

Când iese din camera îmi deschid si eu telefonul si gasesc vreo cinzeci de mesaje, toate de la John bineînțeles în care mă întreabă dacă am ajuns, cum mă simt, ce face Sara, toate sunt cam la fel.

Ii trimit un mesaj scurt si îi spun că sunt bine si am ajuns acasa, imediat primesc si raspunsul

,,Acasa la mama ta!" pentru că acasa e aici!

Ah,John asta mai imi lipsea sa ma enervezi iar!Toată lumea stie unde e ,,acasa" pentru mine,numai eu nu stiu!

Am fost amandoi de acord ca sa vorbim doar prin mesaje o perioada, asa că trebuie sa ma obisnuiesc sa-i raspund.
Mă uit in continuare la tavanul alb si parca as vrea sa ma ajute.

O Doamne ce ma fac de acum in colo?

Trebuie sa-mi reiau viata de aici, o sa-mi caut ceva de munca, mama poate sta cu Sara pentru ca a iesit la pensie si nu vreau sa iau niciun ban de la John.
Cred ca sunt nebuna pentru ca acum imi pare rau ca m-a lasat sa vin, as fi vrut sa lupte mai mult pentru mine, sa ma opreasca acolo, a renuntat prea usor iar la mine!

La dracu Mona,cine sa te inteleaga? Tu ai vrut sa pleci! uite si draguta mea constiinta cum ma chinuie