EU-EL-COMPROMISURI

Cap.39

John

Ma simt atât de bine, în sfârsit nu mai am sentimentul că sunt un paria.
Gândul la ea mă face să vibrez, să urlu de fericire. A trebuit să plec a doua zi foarte devreme si am lasat-o dormind istovita după o noapte în care ne-am iubit ca doi nebuni, înfometați unul de altul.
N-am mai vazut-o de o săptămână, dar am lucrat mult încerc să remediez toate prostiile pe care le-am facut, să mă reabilitez în fața recrutilor dar si a comandantului care a avut mereu încredere în mine, merg chiar la psihologul unității pentru că vreau să mă schimb pentru ea.
Nu vreau s-o forțez să se întoarcă acasă cu mine, vreau să simtă singură, sa-si dorească să vină la mine.
De aceea învăț să am răbdare si fac un drum obositor de vreo opt ore de fiecare dată când sunt liber.

Parchez masina si dau să intru, dar simt vibrațiile telefonului

Cine naiba mai este?

-Da!

-John, sunt Maria !Te rog, spune-mi că mă poți ajuta!

Ah, Maria, colega pe care o stiu de la gradinita, cu care m-am întâlnit întâmplător la cabinetul psihologului, fiind asistenta si iubita lui.

-Ok, pentru tine orice...dacă pot! spun amuzat de tonul ei disperat.

-Am încurcat datele si programarile si poimâine ar însemna ca Dan să stea liber între sedinte trei ore si vai, John, sigur o să mă omoare! îmi zice stresata.

-Te rog , poți să vii mai devreme cu două ore?

-Uf, bine Maria! Ramane să ne vedem atunci si poate asa scapi de stres, nu? îi spun râzând.

-Da, John! Multumesc si rămân datoare! spune rasufland ușurată.

-Pe curând atunci, Maria! îi spun asta si mă întorc si-o văd pe Mona chiar în spatele meu cum îi piere zâmbetul de pe buze la ultima mea frază.

Ah, la naiba sigur m-a auzit, dar cum sa-i spun că merg la psiholog, iar Maria e doar asistenta lui? O să mă întrebe de ce merg la el si nu pot sa-i spun că am facut pe nebunul si în bază!
Si asa nu stiu de ce dracu, acesta mă tot întreabă de ceea ce am făcut si simțit în Aganistan! E foarte interesat daca dorm bine sau dacă sunt stresat. Mi-a spus că majoritatea care am fost acolo avem un fel de depresie sau un sindrom post-traumatic în general puscasii marini si infanteristii. Simptomele sunt irascibilitatea, accese de furie, tulburari de somn si mai ales reactiile excesive. Mă cam regăsesc, dar nu prea vreau să recunosc.
Intr-adevar mai am unele coșmaruri si amintiri cu ultimii civili pe care i-am văzut ucisi intr-un sat, dar nu stiu dacă m-a afectat intr-un fel în relația mea cu Mona, iar pe mine asta mă interesează.
Doctorul zice că ar trebui să vorbesc despre cele văzute si cu ea si poate asta ne va ajuta să trecem peste unele lucruri, dar nu vreau s-o impovarez si pe ea cu cele văzute, n-ar fi prea usor să treacă peste asta.
Voi vedea in timp ce voi face, oricum trebuie sa merg la terapie o perioadă.

-Buna, iubito! îi spun ușor si mă uit la platoul cu fursecurile mele preferate pe care îl ține în mâna.

Se uită în ochii mei tăcută asteptând parcă o explicație la ceea ce a auzit, dar eu fac pe indiferentul.

-Mi-ai facut prajituri? îi spun apropiindu-ma si sarutand-o ușor.

-S-a întâmplat ceva, John? mă întreabă curioasă.

-Nimic care te-ar putea interesa pe tine! îmi iese pe gura si-mi vine sa-mi dau una singur.

Ah,la dracu!

-John, fiule bine ca ai venit! Vreau sa vii cu mine acum, trebuie să mă ajuti! Tatăl tău e la o convenție medicală si am nevoie să mă ajuți cu o iapă, trebuie să fete si o s-o ajutam! o aud pe mama agitata si tragand de mine spre masina.