Veninul Trecutului

Dublă personalitate

Alerg rapid spre ieșirea din tunel, arunc un ochi în spate și îi observ pe restu cum aleargă rapid spre mine. Ajungem în capăt și urcăm treptele rapid spre ieșirea din ruine. M-am oprit să iau o gură de aer.

-Ați luat jumătatea? am întrebat în timp ce țineam palmele pe genunchi, gâfâind de la atâta alergat.

Carl a trecut prin fața mea ținând jumătatea în aer. A strecurat-o în ghiozdan și s-a apropiat de ieșire. Am ieșit rapid din zonă, zidurile de beton au început să se clatine din ce în ce mai tare, în orice secundă puteau să se dărâme. Ne-am îndreptat cu toții spre mașini, zâmbetul de pe fața mea nu putea dispărea. Eram fericită că am reușit să luăm jumătatea de cristal, suntem tot mai aproape de final, iar răbdarea mea începea să mă preseze. Am deschis portiera mașinii și m-am așezat pe scaun. Capul mi s-a sprijinit de tetieră și am închis ochii, lăsând mintea să se liniștească după atâta adrenalină.

-Suntem tot mai aproape de final, Nathan, am rostit în timp ce țineam ochii închiși așteptând să răspundă.

-Nathan nu e aici, răspunde Tichilichi din spate.

Am deschis ochii și am privit în partea dreaptă, scaunul era liber. Privirea s-a mutat rapid pe partea stângă, privind prin geamul mașinii, nu îl zăream afară. În fața mea, a pornit mașina lui Abraham. Am apucat walkie-talkie-ul și am acționat butonul.

-Nathan e cu voi?

-Nu. Nu-i cu tine în mașină?

-Dacă era aici, crezi că te-aș fi întrebat dacă e acolo?

Privirea s-a scufundat în centrul volanului, mintea a rămas blocată, nu puteam să reacționez în nici un fel. Mi-a atras atenția portiera din fața mea. Grecu a coborât din mașină și s-a apropiat de mine. Am ieșit afară, cu mintea în continuare blocată.

-Nathan nu a fost cu noi în tunel?

-Nu știu... am murmurat privind confuză prin jur. Trebuie să ne întoarcem după el, sigurat a rămas acolo, am adăugat în timp ce am făcut câțiva pași în față, după care m-am oprit și priveam cum ruinele se dărâmă, distrugând intrarea.

-Nu... simțeam cum ochii mi se umpleau de lacrimi. Nu e adevărat, trebuie să fie pe aici. Am alergat spre mașină în timp ce din ea a coborât ceilalți, m-am oprit în fața unei portiere și ochii căutau disperați silueta lui. Nu era nicăieri. Mi-am așezat mâinile în cap, degetele încleștându-se printre firele de păr.

Mintea mea nu putea să accepte că Nathan e acolo, probabil mort. Am scăpat cu toții în afară de el.

-Nu poate fi adevărat, am continuat să murmur în timp ce priveam în gol.

Grecu s-a apropiat și m-a luat în brațe, chiar aveam nevoie. Persoana care m-a salvat de atâtea ori e acum moartă, iar eu, când am avut șansa să o fac, eram concentrată doar să ajung la mașină și să mergem după Maghedon. Nathan acum zace sub ruine, în timp ce noi privim neputincioși, iar gândul ăsta simt că mă omoară încet.

M-am dezlipit de Grecu și m-am îndreptat spre mașina mea, încercând să îmi țin lacrimile care abia așteptau să curgă pe obrajii mei. Am deschis portiera și am intrat înăuntru, privind volanul în timp ce mintea îmi era absentă.

-Unde e Nathan?

-Nu... mai e, am murmurat.

-Cum adică... Nu e cu ei?

-Nu! Ce nu înțelegi că nu mai e? A rămas în urmă, cel mai probabil nu a reușit să sară, iar nouă ne-a păsat doar de noi înșine, când el de fiecare dată se gândea ca ceilalți întâi să fie bine, apoi el.