Veninul Trecutului

Mamă, te-ai întors?

-Da puiule, vin-o la mine! a rostit.

M-am apropiat de ea, aruncându-mă în brațele ei, am resimțit căldura pe care o simțeam odată după atâta timp, mama în sfârșit s-a întors.

-Am atât de multe să îți spun... am reușit să spun printre suspinele de bucurie. Unde ai fost tot acest timp? am întrebat-o în timp ce îi priveam ochii de culoarea cerului senin care dădeau culoare feței de un alb închis, completată de un păr blond, lung, întins care cobora pe spate în jos. Mă simțeam în siguranță în brațele ei.

-Hai să mergem acolo, a arătat cu degetu spre o cărare care nu părea prea promițătoare.

Nu m-am gândit la nimic altceva decât mama mea, nu m-am gândit la eventualele pericole sau de ce a apărut din senin.

-Nathan! s-a auzit un strigăt din spatele nostru. În capul mamei a nimerit un bolovan care a aruncat-o pe jos.

-Ești nebună? De ce ai făcut asta? am exclamat întorcându-mă spre mama care era întinsă pe jos, părul acoperindu-i fața.

-Trebuie să plecăm urgent de aici! m-a tras de mână însă m-am opus.

-Luna, e mama! Ce te apucă?

-Nathan, nu poate fi mama ta, privește.

Am întors privirea înapoi spre mama, mâinile ei intrau în corpul său, ieșind niște tentacule de caracatiță. Picioarele au dispărut, în locul lor au apărut 5 tentacule groase.

-Ce nai... M-am oprit când am văzut cum se ridică, chipul mamei dispăruse, era o creatură hidoasă, cu fața de un verde combinat cu nuanțe de gri închis, colțurile gurii se prelungeau până la urechi văzând astfel tot maxilarul care era plin de dinți ca de rechin. Am rămas încremenit, ochii ei care nu mai aveau pleoape, mă priveau direct, analizam fiecare părticică din fața ei schimbată, încercam să o găsesc pe mama, dar ea nu mai era... A scos un zbierăt foarte ascuțit, atât de ascuțit încât mi-am acoperit urechile cu mâinile.

Luna a scos un pistol blaster și a tras un glonț în pieptul ei, propulsând-o la 10 metri, în copacii din spatele ei. M-a apucat de mână și m-a tras după ea, alergam rapid prin bezna nopții, nu vedeam nimic dar Luna părea să se descurce fără probleme.

În fața noastră se vedea lumina lunii, înseamnă că ajungem la ieșire, însă când mai aveam doar 5 metri, în fața ieșirii au aterizat două creaturi de 3 metri fiecare. Licuricii și-au făcut prezența, luminând astfel toată zona. În fața noastră se aflau două creaturi, aveau trup de cal completând și bust de om.

-Ăăăm, Luna? am exclamat șocat. Ce sunt ăștia?

-Centauri, cele mai puternice, violente și încăpățânate creaturi ale acestei păduri, răspunse Luna, centaurii se bucurau și se simțeau mândri de descriere, dar și ce-i mai proști.. a completat Luna făcând să dispară zâmbetul mândru de pe fața lor.

-Vei regreta ceea ce ai spus, drăguțo, a răspuns unul dintre centauri apropiindu-se și expirând pe nas umflând nările ca niște tauri.

-Arăți și bine, ne vom distra pe cinste cu tine, continua celălalt rânjind.

Cuvintele lor nu mă încântau deloc, o fi Luna puternică dar nu s-ar putea măsura cu puterea unui centaur, gândul că centaurii vor să își facă de cap cu ea mă îngrozea.

Unul dintre centauri a apucat brațul ei cu mâna lui groasă.

Am căutat rapid un bolovan pe jos, am făcut avânt și i-am nimerit capul centaurului care nu părea prea afectat.

-Dă-i drumul! am exclamat.

În timp ce o trăgea pe Luna spre el, s-a oprit privindu-mă și a început să râdă.

-Tu ai curaj să intervii? Ești cât o insectă, te-aș putea strivi chiar în clipa asta! a răspuns centaurul în timp ce Luna încerca să se elibereze din strânsoarea lui.

Au trecut călcând cu copita la un pumn distanță de mine, spre adâncul pădurii. Am luat o creangă groasă și făcând avânt, am reușit să o izbesc de piciorul său, centaurul scoțând un urlet de durere care răsuna în toată pădurea.

-Vei regreta că ai făcut asta! se întoarse centaurului dându-mi un picior aruncându-mă la 5 metri. Durerea era insuportabilă, simțeam cum mi-a rupt toate oasele în mine, dar, gândul că o vor răni pe Luna mă alimenta cu adrenalină. Un gol de aer simțeam în piept, mă forța să mă ridic în picioare, totul era foarte clar în jur, vedeam fiecare animal sălbatic care mișuna pe lângă noi, copacii imenși, totul era extrem de clar dar rece, centaurii erau singuri care îi vedeam colorați cu un roșu aprins, nu am mai simțit asemenea stare, adrenalina îmi curgea prin vene, simțeam cum ard de...nervi? Era plăcută senzația, mă simțeam invincibil.

-Ți-am spus să-i da-i drumul.

-Hahaha, tu încă ai tupeu? răspunse centaurul în timp ce se întorcea să mă privească, și fix când era aproape complet întors spre mine, am sărit propulsându-mă cu pumnul în fața lui, auzind cum craniul s-a fracturat. Centaurul a fost aruncat la 10 metri, smiorcăindu-se pe jos de durere, m-am întors rapid spre celălalt căruia i-am băgat un pumn în stomac și un upercut în bărbie, zburându-i câțiva dinți din gură. Amândoi erau pe jos, nu mai puteau să facă nimic. M-am îndreptat spre Luna care privea confuză toată scena, am ridicat-o și am alergat spre ieșire auzind cum în spatele nostru se apropia creatura hidoasă care zbiera. Am sărit peste marginea pădurii și am privit în spate cum creatura se oprise fix la margine, nu putea să înainteze, mă întrebam de ce nu venea după noi dar nu mai avea importanță acum, contează că am reușit să scăpăm cu viață.

Pe tot parcursul drumului mă gândeam ce s-a întâmplat cu mine acolo, ce a fost acel sentiment, cum de am avut atât de multă putere din senin, totuși, am reușit să pun la pământ 2 centauri solizi, dublu cât mine, ceea ce un om normal nu ar putea face.

Eram atât de scufundat în gânduri încât nu am realizat că Luna nu mai era lângă mine. Am privit peste umăr în spate unde Luna stătea tăcută și mă privea.

-Ce este? am întrebat întorcându-mă cu fața spre ea.

-Nu crezi că ai de dat niște explicații?

-În legătură cu ce? întrebam confuz.

-„În legătură cu ce?", serios că întrebi asta? Tocmai ce ai făcut terci cei mai puternici centauri din pădure, de unul singur, și tu nu da-i nici o explicație?

-Luna, nu știu nici eu ce s-a

-Am crezut că vom putea vorbii deschis unul cu celălalt, a murmurat.

-Dar putem, eu chiar nu știu ce s-a întâmplat cu mine acolo... A fost totul pe moment.

-Bine... fie, a murmurat Luna apropiindu-se de mine. Mulțumesc Nathan... Și să nu mai faci asta niciodată! a intonat părând o mamă care își ceartă copilul.

-Ce? Să nu te mai salvez sau să nu mai merg în pădure?

Luna a schițat un zâmbet larg.

-Să nu mai mergi în pădure, inteligentule! a răspuns chicotind lovindu-mă prietenește. Acum înțelegi de ce a spus Alfred să nu mergi acolo? Nu e de joacă cu pădurea asta.

-Mi-am învățat lecția, nu mă mai cicăli atâta, am răspuns adăugând un zâmbet.

-Bine, du-te la culcare, mâine avem treabă.

Nu am mai reținut-o și m-am îndreptat spre intrarea în casă, nu am crezut că voi mai ajunge în seara asta să mă odihnesc. Înainte să adorm, m-am gândit la creatura aceea din pădure care a luat înfățișarea mamei, totul părea atât de real dar s-a dovedit de a fi doar un truc.v